În mod cert, avem politicienii pe care îi merităm. Prin urmare, nu-i de mirare că sub cârmuirea lor înțeleaptă ne-am cam învățat să călcăm în rahat și apoi să ne plângem zgomotos, către cele patru zări, că ne miros ciubotele. Și, dacă ni se pare că nu suntem suficient auziți, fără ezitare, cu aceiași politicieni în frunte, mai punem de-o manifestație populară cât mai veselă și cât mai gălăgioasă, țopăind prostește printre jandarmii cazați cu statut de permanență în faimoasa Piață a Victorie. Ciudat este că, pentru cei mai mulți dintre noi, nici nu contează despre ce victorie e vorba. Victorie în războiul în care am fost tratați ca învinși? Victorie în construirea socialismului niciodată deplin atins și dezavuat azi din toate puterile? Victorie a capitalismului care tot vine, de vreo treizeci de ani, dar nu pare să fi ajuns încă în gara numită România? Mai trebuie remarcat că, în demersul progresist de spoire maronie a propriilor încălțări, n-am fost întotdeauna singuri.  Uneori, cu contribuția deplină a unor mari ”patrioți” români, politicieni sau nu, am fost împinși cu de-a sila în ditamai mușuroiul de fecale. Mușuroi prezentat nouă ca fiind grămada de aur cu care ne va fi poleit viitorul. Unii dintre ”împingători” au venit cu tancurile. Alții, mai rafinați, au sosit pașnic, având ascunse în largile buzunare mărgeluțe colorate pe care se putea citi: promisiuni de bunăstare.

Pentru a nu ne întoarce prea mult în trecut (istoria noastră fiind plină de exemple edificatoare), să ne amintim că după pulverizarea vechiului regim am acceptat, cu expertiza de necontestat a unor prieteni complet dezinteresați, să edificăm în România o democrație proaspătă. O democrație ca afară! Occidentală, de calitate, prosperă. Nu jegoasă, depășită moral și condamnată de istorie ca democrația socialistă abia măturată de furia incontestabil spontană a poporului răsculat. Bine intenționați, noii noștri sfătuitori ne-au îndemnat amical, mângâindu-ne părintește pe creștet: ” Desființați întreaga industrie, e o ruginită reminiscență comunistă!” Și am desființat-o. Ca să le dovedim prietenilor occidentali cât de încrezători suntem în viitorul de aur al cărui miros încă nu ne invadase nările, încolonați în urma unor politicieni iluștri (ne amintim cu mândrie despre capii de coloană Petre Roman, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Mugur Isărescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu etc, toți bine merci până în zilele noastre), am mai demolat și sistemele de irigații, am spart gospodăriile colective care ne-ar fi permis administrarea organizată a culturilor și ne-am botezat toți țăranii, fermieri. Fiindcă ni s-a explicat pe îndelete că democrația implică și ceva sacrificii, am aruncat scârbiți la gunoi o profitabilă industrie de apărare, ne-am vândut flota pe câțiva dolari, am amanetat pe nimic petrolul, am ”privatizat” ce mai rămăsese în picioare din economie și cu asta, gata: ne-am trezit faliți! Acum, când ne-a ajuns din urmă putoarea dejecțiilor în care am tot călcat, strigăm că am fost jefuiți, că ne-a dispărut Industria și că Agricultura, înțepenită în trecutul ei colectivist, nu înțelege că ar trebui să meargă cu mult mai bine, de la sine, din moment ce o administrează azi ditamai fermierii și nu amărâții ăia de țărani.

Aveam cândva o armată numeroasă, echipată de comuniști, deci posedând ceva trăsături comune cu Marele Prieten de la Răsărit (devenit între timp Marele Dușman din Est). După ce am intrat în Marea Alianță transoceanică, tot ca urmare a unui îndemn prietenesc am disponibilizat urgent 80% dintre militari și am dat la topit, pe post de fier vechi, 90% din tehnica militară și din armamentul destinate apărării țării. Fără militari, fără armament, eram deja cu fundul gol în bătaia vântului. Parcă începuse să miroasă a ceva… Absolut întâmplător, tocmai atunci, în semn de mare respect, pentru a nu ne rușina cumva de goliciunea noastră, Marele Prieten de peste Ocean se oferă să ne protejeze. Recunoscători, acceptăm. Și, Unchiul Sam ne fericește cu Scutul. A fost o bucurie imensă pentru strategii militari români și o mândrie nemăsurată a inundat cu zâmbete până la urechi fețele politicienilor! Primii au crezut că au scăpat de grija apărării propriului teritoriu (erau aici, în sfârșit, după decenii de așteptare, americanii!). Ceilalți se veseleau, socotind că banii necesari întreținerii Armatei puteau intra imediat în circuitul dedicat realizării propriilor interese. Dar, n-a trecut mult și  ne-a podidit de-a binelea mirosul. Acum, strigăm spre cele patru zări că din cauza Scutului am devenit țintă principală pentru armele nucleare ale rușilor: niște troglodiți încăpățânați care nu vor să priceapă nici în ruptul capului că Scutul are ca unic scop să apere Europa de rachetele iraniene!

Din proprie inițiativă și ca urmare a unui vot foarte liber exprimat (poate doar ușor orientat din afară atunci când risca s-o ia razna) am ales ca președinți ai țării, unul după altul, câțiva oameni cu adevărat deosebiți. După un timp, și din dealul Cotrocenilor a început să miroasă. Pasămite și în cazul alegerii președinților călcasem în spurcăciune. Prin urmare, ne plângem azi că primul președinte a fost și a rămas un comunist care a scos țara de pe traseul ei glorios spre democrația occidentală. Suntem nemulțumiți că al doilea a fost prea șters ca personalitate și, fără mentalitate de învingător, s-a recunoscut învins de ”servicii”. Dinspre al treilea ne miroase urât pentru că, profitând de nebăgarea noastră de seamă, a pus bazele unui stat mafiot, a subordonat suveranitatea țării întereselor personale și pentru că era (hă, hă, hă…) bântuit de reale chemări dictatoriale. În ceea ce îl privește pe cel de acum, parcă adie un miros discret  că nu prea-i român în simțire, că dușmănește tot ce nu-i în interesul perpetuării sale la Cotroceni și că, animat de o stăruință ce i-ar fi prins bine în propășirea țării, a reușit în sfârșit să-l înlocuiască pe legendarul și simpaticul dâmbovițean Gică Contra cu mai proaspătul, mai falnicul și mult mai încăpățânatul teuton Klaus Kontra.

Continuând, cu înverșunare, să călcăm în urât mirositoarele movilițe, am lăsat să ni se schimonosească frumoasa limbă română și acum strigăm, cu mâna la nas, că ne-am modificat vorbirea, romengleza amenințând să acapareze întregul vocabular. Am împins, prin sărăcire și prin dezinteres față de viitor, o întreagă generație să părăsească țara și azi, disperați, lansăm apeluri patetice pentru a preveni ștergerea României de pe harta lumii. Am descurajat natalitatea, am susținut din toate puterile LGBT (fiindcă așa era mai european!), iar acum ne văicărim că există pericolul dispariției definitive a poporului român prin depopulare.

Întrebați oricare guvernant român și veți afla că țara noastră este pe un drum bun. Nici urmă de rahat, nicio adiere de miros. De veți insista, el va încerca să vă convingă că avem planuri minunate, un program de guvernare responsabil, că ne așteaptă un viitor strălucit alături de partenerii din UE, că abia de acum devenim europeni cu adevărat și că plasare dintotdeauna a României în centrul geografic al continentului ar fi fost doar o impresie învechită, ne edificatoare. Dacă ești om serios și ai toate țiglele pe casă, ascultându-i pe politicienii de azi, fie ei pesediști, peneliști, useriști sau iohaniști vopsiți în toate culorile curcubeului, mai că-ți vine să crezi că-i adevărată butada care a cunoscut consacrarea în glorioșii ani ai societății socialiste multilateral dezvoltate: ”Din greșeală în greșeală, spre victoria finală!”

Grav este că, parcă urmăriți de un blestem, conduși de aceiași politicieni înjurați azi și realeși de noi mâine, continuăm cu încăpățânare să căutăm și să găsim noi și noi scârboșenii în care să călcăm, convinși fiind de fiecare dată că am răscolit, norocoși, exact acel mușuroi de aur care ne va polei cu aur viitorul.