Născut la 6 mai 1961 pe meleagurile europene nordice aflate sub nivelul mării, dl Franciscus Cornelis Gerardus Maria Timmermans, mare iubitor al literaturii franceze, s-a specializat pe timpul satisfacerii stagiului militar în interogarea prizonierilor ruși. O specializare care, în lipsa acută de prizonieri ruși capturați de glorioasa armată olandeză, s-a dovedit a-i fi folositoare acum, ca prim vice-președinte al Comisiei Europene și candidat oficial al Olandei la președinția Comisiei. Doritor, probabil, de exersare continuă a specializării din tinerețe, pare că el abia așteaptă să-i cerceteze pe cei cu care intră în contact. Întrucât îi este greu să pună lumina în ochi și ia la întrebări vreun olandez, german, francez sau (Doamne ferește!) vreun britanic, vajnicul și rubiconul Cornelis Gerardus Maria s-a orientat spre români. Și, s-a dovedit că n-a greșit. Noi, românii, suntem mai docili, avem un ancestral sentiment de inferioritate, stăpânim temeinic tehnica plecării ochilor și pupatului bombeului iar, în decursul istoriei, ne-am dovedit foarte buni încasatori. Ba, mai mult. S-a întâmplat de nenumărate ori și încă se mai întâmplă ca, după ce am încasat-o urât, să le ridicăm statui semețe în parcuri și în piețe celor care ne-au lovit, să-i preaslăvim și să-i considerăm adevărați eroi.

Sunt nenumărate ocaziile în care dl Timmermans s-a erijat în tătucul României  și, nu o dată, a dovedit că în mintea sa românii sunt asociați cu o adunătură de retardați care nu pricepe în ce lume se află și care are nevoie urgentă de intervenția luminatoare a domniei sale. Un asemenea personaj, de o obrăznicie uimitoare, convins că aparține unei caste superioare numai pentru faptul că s-a născut ceva mai la vest, n-ar merita să-i acordăm mai mult timp decât acela necesar arătatului cu degetul la obraz. Și apoi, pentru totdeauna, să-i întoarcem spatele.

După ce ne-a înjosit din toți rărunchii, după ce în văzul întregii lumi ne-a bălăcărit și ne-a tăvălit într-o baie plină ochi cu neadevăruri evidente, după ce ne-a fericit cu porunci venite de la stăpân spre slugă, iată, a venit și rândul dlui Franciscus Cornelis Gerardus Maria Timmermans să fie slăvit în România. Asta e, la noi apare întotdeauna ceva sau cineva care să confirme prostul obicei al românilor de a-și proslăvi torționarii! Aproape ca un simbol al slugărniciei, Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București i-a decernat cetățeanului olandez Timmermans înaltul titlu de Doctor Honorius Causa. De ce s-a simțit obligată această Școală să acorde o respectabilă distincție personajului care, prin tot ce-i în legătură cu noi, demonstrează că ne desconsideră fără a catadixi măcar să-și mascheze disprețul? Au vrut, cei din SNSPA să-l îmbuneze pe satrap, sau au intenționat să dea o palmă poporului român? Pe cine reprezintă SNSPA? Chiar și încercarea de a desluși ce este SNSPA se dovedește a fi un demers dificil. Surprinzător în vremurile tulburi pe care le trăim, această Școală, care nu este nici universitate și nici academie (dar are studenți și facultăți), a supraviețuit, mișcându-se abil printre orânduiri politice adverse și a școlit, fără sincope, atât fruntașii regimului comunist cât și crema politicii democratic-capitaliste. Poate ar merita să aflăm mai multe despre SNSPA. Și asta, nu fiindcă românii s-ar arătat deranjați de prezența sa, ci pentru că demersul de acum al renumitei Școli ar putea fi în directă legătură cu istoria sa.

Sosit la București pentru a primi pălăria și mantia de Doctor Honoris Causa (” doctor datorită meritelor”, în traducere românească) vătaful Timmermans, același care cu un an în urmă amenința guvernul României că îl va da în judecată dacă nu face ce spune el, nu s-a dezmințit. Și acum, la această nouă vizită, a continuat să se comporte ca un suzeran venit pentru a fi onorat într-o  provincie supusă. S-a întâlnit cu toate notabilitățile locale: președinte, premier, președinți ai camerelor Parlamentului, ministrul justiției… A susținut conferințe de presă, a acordat interviuri, a făcut băi de mulțime. Nemulțumit de administrația autohtonă, s-a răstit la guvern („Dacă statul de drept e ameninţat, dacă presa este îngrădită, dacă democraţia este reinterpretată după ideea «câştigătorul ia totul», atunci cu siguranţă veţi vedea acest lucru ilustrat într-un raport al Transparency International. Acest lucru se traduce printr-o corupţie crescută, pentru că, atunci când statul de drept e călcat în picioare, apar alte probleme. De exemplu, politicienii nu mai pot fi traşi la răspundere aşa cum ar trebui”), enervat de existența României ca țară civilizată i-a subestimat valoarea ca țară europeană de acum și dinainte de a deveni membră a Uniunii Europene (”Dacă îmi spuneaţi atunci că România va fi un stat membru al Uniunii Europene în 2007, trebuia să ne încredinţăm unui spital de boli mintale”) și a sugerat, nici mai mult nici mai puțin, ca toate legile pe care Parlamentul României urmează să le voteze vreodată să fie în prealabil aprobate de specialiștii ”independenți” ai Comisiei la care el este prim vice-președinte. Prin reflex, facem comparații. Și, cei care am trăit și alte vremuri amare, constatăm că obrăznicia dlui Frans depășește cu mult impertinența comisarilor sovietici care veneau în anii cinzeci ai secolului trecut la București ca reprezentanți ai puterii de la Moscova pentru trasarea direcției în care trebuia să se miște țara spre a-și mulțumi stăpânii.

Nu știu dacă, prin gestul său, SNSPA a vrut să-i demonstreze numitului Timmermans cât de conciliatori putem fi noi, românii. Nu știu dacă, prin demersul său, SNSPA a făcut jocul vreunui partid politic sau a vreunei mișcări civice aflată la vedere sau ascunse. Nu știu nici dacă, urmându-și credința că prim vice-președintele de azi al Comisiei Europene și totodată candidatul oficial al Olandei pentru președinția acelei Comisii este o persoană cu merite extraordinare în relație cu România, conducerea SNSPA s-a hotărât să-și arate astfel considerația față de persoana sa.

Ceea ce știu, este că acordarea acelei distincții unui personaj care a demonstrat în nenumărate ocazii că este neprietenul României, indiferent de poziția politică vremelnică a acelei persoane, s-a simțit ca o palmă dată peste obrazul fiecărui român care își iubește țara, care o prețuiește ca pe bunul său cel mai drag și, mai ales, căruia îi pasă.