Parcă ne-a luat necuratul mințile. Nu simțim că lumea se schimbă dramatic. Nu înțelegem că schimbarea în curs ne afectează drastic viitorul și amenință existența României ca națiune. Nu ne interesează că, prin recenta schimbarea de strategie a jandarmului lumii trăitor pe marginea Potomacului și prin ”atenția” ce ne-o acordă țarul cu palatul ridicat pe malurile râului Moscova, devenim una dintre țintele principale, selectate pentru prima lovitură nucleară, într-un eventual conflict al celor doi. Politicienii noștri nu sunt preocupați de perspectiva apropiată a acutizării crizei majore dintre giganții economici și militari ai lumii, criză deja vizibilă la orizont dacă ești interesat de soarta poporului tău. Orbiți de praful ridicat din prea desele noastre plecăciuni spre ciubotele apusului, nu mai vedem că armata României a ajuns o umbră a celei care a fost, că bruma de soldați (în mare parte trimiși peste mări și țări să apere interesele altora) nu are cu ce lupta, că avioanele ”moderne” (cumpărate la mâna a treia dar plătite ca noi-nouțe) au început să se strice înainte de a se ridica de la sol. Ni se rupe că din cauza prostiei noastre, un potențial inamic, din oricare parte ar veni el, ajunge la București în doar câteva ore. Ni se fâlfâie că au dispărut ca prin farmec, sau au fost reduse la dimensiuni ridicole, forțele ce apărau țara pe direcțiile strategice din est, vest, nord sau sud. Pățiți de nenumărate ori în istorie, continuăm ne bizuim exclusiv, ca idioții, pe promisiunile aliatului de peste ocean știind bine că angajamentele aliaților vremelnici sunt cele mai puțin respectate. Iar pentru ca tembelismul să fie deplin, un președinte de țară ajuns pe post de Gică Contra, lipsește Armata de șeful ei militar. Nu ne pasă că murim cu zile în spitalele insalubre, rămase la nivelul secolului trecut, lipsite de medici întrucât pe doctorii valoroși fie i-am alungat, fie i-am băgat după gratii. Nu vedem cum ne ucidem bătrânii, lent, prin inaniție și cum ne distrugem viitorul prin plasarea tot mai încăpățânată a copiilor noștri în zona obscurantismului specific analfabetismului cronic. Nu suntem preocupați că deșeurile alimentare ale Europei sunt vărsate la prețuri exorbitante pe piețele românești și suntem otrăviți cu fiecare îmbucătură îngurghitată. Nu ne facem nicio grijă că am ajuns să mai deținem 12% din totalul societăților comerciale ale României, că ne-am amanetat pe nimic bogățiile principale ale subsolului, că pădurile sunt rase fără milă de pe versanții munților de către aceia care își păstrează aurul verde național prin legi draconice, că ne cumpără pământul arabil, pe nimic, oricine din lumea asta mare, indiferent dacă acesta trăiește în peninsula italică, arabică sau pe țărmul Mării Galbene…

Pe noi ne preocupă Laura Codruța Koveși! Forțe politice interne, parlamentari, lumea juridică aflată ea însăși în stadiul de autoflagelare, reprezentanții țării trimiși la Bruxelles cu salarii imense pentru a ne reprezenta țara, analiștii politici, gazetari de renume, televiziuni, toți și toate par a avea o singură grijă: Codruța!   O adevărată isterie acoperă mediatic posibila numire a baschetbalistei medieșene în funcția de șef al viitorului Parchet European. Niciodată, de la așa-zisa revoluție și până azi, nu s-a reușit angajarea atâtor forțe pentru a apăra sau denigra vreun demers cu adevărat serios pentru țară. Dar iată, minunea s-a comis în cazul Codruței! Țara pare divizată, Europa însăși pare împărțită în susținători și adversari ai acestui personaj unflat din răsputeri în importanță, dotat modest intelectual, învăluit permanent într-o mantie de minciuni evidente dar, surprinzător, înghițite nemestecate pe post de adevăruri incontestabile de o oameni care, priviți de departe, par serioși.  

 Întreaga operațiune de susținere, de împingere în prim plan a suspectei Laura, sau de denigrare a ei (spun ”operațiune” întrucât a fost o adevărată acțiune organizată după tipicul planurilor strategice militare), seamănă incredibil cu o mascaradă. Naivi incurabili, tipic pentru starea românilor în ultimii ani, suntem împinși ca turma într-o farsă sinistră! Într-o înșelătorie de proporții dictată de interese politice meschine. De ce spun asta? Fiindcă pentru noi ca popor, pentru țară, ascensiunea sau decăderea numitei Laura Codruța nu are nicio însemnătate concretă. Aflată în puscăria românească, uitată în vreun birou ministerial la București sau ajunsă procuror pe lângă vreo judecătorie periferică, așezată pe fotoliul bine plătit de la Bruxeles sau devenită mascota vreunui partid politic, femeia aceasta nu influențează în vreun mod mersul treburilor în țară. Cu atât mai puțin, ea poate modifica în sens pozitiv ori negativ bunăstarea cetățeanului (româno-european, azi) trăitor pe aceste meleaguri. Orbiți de jerbele de artificii aruncate de susținători sau denigratori, nu vedem dincolo de perdeaua înșelătoare a fumului care, profesional, ne este așezat în față. Nu-i  zărim pe adevărații păpușari, nu pricepem mașinațiunile politice care dau viață spectacolului. Dezorientați, nu suntem capabili să înțelegem resorturile reale ale unei asemenea revărsări de forțe.

Ajungem, amețiți și intoxicați de sarabanda minciunilor, să nu observăm cum, cu bani mulți, cu trafic de influență și cu amenințări, în România se zămislește, se naște un mit. Mitul justițiarei Koveși, simbolul corectitudinii, sabia neiertătoare a dreptății care taie nemilos capetele celor care fură țara. Putem crede că țara întreagă, Europa de la Urali la Atlantic, lăsând totul deoparte, se zvârcolesc de grija evoluției în profesie, de soarta, acestei femei. Ajungem să credem, hrăniți cu himere, că numele României este legat pe vecie de cel al martirei curățirii nației și să strigăm din toți rărunchii spre cerul infinit, ca să ne audă și generațiile viitoare: ”Românie, numele tău este Codruța!”