Indignat de înfumurarea cu iz de zei atotputernici a conducătorilor noştri, cu ceva vreme în urmă am scris un articol care, după părerea mea, şi-a păstrat până azi actualitatea. Articolul se numea „Dumnezeii noştri” ( pentru curioşi, http://teopal.com/?p=329). Au trecut ani de atunci. S-au mai schimbat conducătorii… Dar meteahna de homo supremus nu a dispărut din comportamentul celor care vremelnic ne conduc.
Ca şi cum scaunul pe care a stat Boc ar fi înmagazinat întregul lui dispreţ pentru cetăţeanul de rând şi l-ar fi trecut următorului aşezat prin orificiul intim lipit de el, tânărul Ponta pare contaminat de ideea că odată aflat cu şezutul acolo poate face şi el ce vrea cu poporul românesc. Astfel, de curând, furat parcă de o toană bocciană (scaunul, bată-l vina!) a lansat stupefianta versiune a impozitării pe sprânceană a bugetarilor. Adică, eşti bugetar, ai 4500 de lei salariu, eşti bun de plată. De ce? Ne răspunde dl. Ponta: „Deoarece eşti bogat”.
În mod ciudat, în viziunea futuristă a premierului, nu fiecare dintre cei aparent norocoşi pentru că pe fluturaşul lor scrie mirifica sumă trebuie să plătească statului un bir suplimentar. Pentru că, în conformitate cu logica de jurist a domnului Ponta, n-ar fi “echitabil” (ne amintim cu tristeţe unde ne-a dus viziunea egalitaristă a inegalabilului constituţionalist Boc…). Spre exemplu, spune juristul de frunte din palat, profesorii nu vor fi impozitaţi.
Dar, chiar profesor fiind, nu te bucura prematur. Nu despre toţi profesorii este vorba. Premierul îi are în vedere doar pe universitari. De ce? Ne luminează printr-o scurtă propoziţie afirmativă, tot cel aflat cu fundul pe scaunul (contagios?) de prim-ministru: “Ei au studiat”. Ca urmare, au avansat ierarhic pe scara posesoare de trepte universitare şi (stupefiantă constatare!): “ îşi merită banii”.
Păi, domnule prea proaspăt premier, alţii, tot cu patru mii juma’, tot studioşi, tot avansaţi, dar pe treptele altor scări ierarhice, de ce să nu-şi merite bănuţii? De unde ştii dumneata, tinere şef de miniştri, că un destoinic contabil, lucrând într-o instituţie a statului, veghind la corecta aplicare a legilor financiare, nu-şi merită salariul? Pe ce criterii îi desparţi dumneata pe cei impozitabili de cei neimpozitabili, pe merituoşi de ordinari, pe studioşi de neinstruiţi şi pe toţi cei puşi la plată de ceilalţi, neplătitorii? Şi cine îţi dă dreptul să prestezi o asemenea separaţie?
Nu ştiu dacă în cele din urmă zâmbitorul nostru premier s-a prins că trăznaia era prea gogonată, dar a zis că noi (muritorii ăştia proşti) n-am înţeles exact esenţa gândirii sale financiare. Că, de fapt, el s-a gândit la o taxă, nu la un bir ( de parcă taxa nu-i tot bir…). O taxă numită “de solidaritate”. Prin urmare, domnia sa ne spune că este moral ca dumnealui, contabilul “bogat”, să plătească statului un plus 16% în numele solidarităţii sale cu profesorul universitar, tot “bogat” şi el, care primeşte de la stat exact aceeaşi sumă, dar căruia statul nu-i ia banii. Motivul? Strict subiectiv: doar el, proful, îşi merită leafa.
Şi iată cum, în şirul lung de întrebări, mai răsare una: De când solidaritatea a încetat a mai fi o stare strict personală şi a devenit subordonată capriciilor şi bunăvoinţei unui premier, oricât de tânăr şi de jurist ar fi domnia sa?
Adevărul este că domnul Ponta s-a urcat pe acel scaun din palat împins de un imens val de speranţă. De aici, un risc de care ar trebui să fie conştient. Anume că, repetarea greşelilor predecesorilor alungaţi de mânia justificată a umiliţilor, poate transforma valul acela uriaş de simpatie într-un ţunami de ură. Şi ar fi păcat!

PS Cunosc că un salariu de 4500 de lei pare colosal pentru marea majoritate a bugetarilor, sărăciţi sălbatic de un stat potrivnic intereselor cetăţenilor săi. Cunosc că, în virtutea principiului românesc “să moară şi capra vecinului”, domnul Ponta ar putea câştiga electoral prezentând drept morală o initiativă în care unii botezaţi “bogaţi” plătesc suplimentar statului. Doar că, nedemocratic şi anticonstituţional, rămâne doar la bunul plac al domniei sale cine sunt ei, plătitorii. Şi mai este o problemă. Nici săracii adevăraţi şi nici bogaţii botezaţi nu cunosc câţi bani se adună astfel, cine îi administrează şi, concret, cum aduc ei mai multă bunăstare pentru amărâţii ţării. Astfel, noi, cei păţiţi, am putea crede că ne-am întors déjà, nesperat de repede, în vremea ilustrului constituţionalist Boc. Cel care ştia cel mai bine (şi ne spunea şi nouă) ce vrea cu adevărat românul…