„Jucătorii”

            Viaţa noastră nu depinde numai de noi. Ne aflăm, în mare măsură, la cheremul celor care ne conduc. Deşi pentru a ne sluji interesele au fost inventaţi miniştrii, prim-miniştrii şi preşedinţii, s-a ajuns la paradoxala situaţie în care noi, cei care ar trebui să le fim stăpâni, am devenit  supuşii lor. E vina noastră. Este tupeul lor. Vedem cu toţii cum, asemenea calulului jegărit al  Făt Frumosului după ce a mestecat jăratic, proaspătul demnitar devine brusc o altă vietate. O vieţuitoare mai plină de sine, mai vorbitoare şi mult, mult mai ştiutoare. Astfel, agramatul ne va da lecţii de gramatică, incultul ne va preda înaltele virtuţi ale culturii, prostul va experimenta pe pielea noastră subtile soluţii supurând de inteligenţă, iar hoţul ne va explica beneficiile cinstei şi ale respectării legii.

            Ca şi cum nu ar fi fost destul, rod al unei inspiraţii nefaste, a apărut un nou tip de demnitar:„Jucătorul”!  El este deasupra tuturor. El este Reperul! El nu se mulţumeşte doar cu atribuţiile pe care i le conferă funcţia ocupată. Se vrea, în acelaşi timp, şi în scaun şi deasupra lui. „Jucătorul” îşi inchipuie că ştie totul şi că poate rezolva orice doar prin propria vrere, dincolo de lege, de tradiţie şi mult peste limita bunului simţ. Are numai păreri definitive şi emite în mod repetat axiome despre tot ce mişcă în jurul său, despre ce s-a petrecut cândva în istorie sau despre ceea ce se va întâmpla în marele univers. Dacă se află în fruntea ţării, „Jucătorul”va încerca s-o modeleze conform poftei sale. Ca şi cum ţara ar fi propria avere. Se va socoti providenţial şi se va simţi înălţat alături de marii făuritori ai istoriei neamului.  Prim-ministru fiind, „Jucătorul” va fi primul care încalcă legea, va da lecţii parlamentului, va manipula din culise voturile aleşilor neamului, va conduce ţara prin Ordonanţe de Urgenţă şi va minţi, profesional, poporul. În proprii ochi, el va fi binefăcătorul, vizionarul fără de greşeală care împinge ţara spre orizonturi numai de el văzute, mult dincolo de înţelegerea vulgului.  Orice dezastru guvernamental va fi prezentat ca un succes răsunător demn de inspiraţia menestrelului şi orice inaugurare, căutată cu asiduitate, va fi consemnată ca o imensă realizare a politicii sale. Politică destinată invariabil bunăstării nostre, niciodată prezente, întotdeauna viitoare. Dacă este doar ministru, „Jucătorul” se va strădui ca instituţia, devenită a „sa”, să fie un fel de buric guvernamental de care depinde stabilitatea ţării. Quelque chose-ul fără de care  întregul mecanism politico-economic naţional nu mai funcţionează şi care, prin ceea ce emană, va trebui neapărat să schimbe soarta fiecărui român. Ca un accent al măreţiei, el, ministrul jucător, va  da lecţii tuturor, de la căruţaş la academician şi, devastator pentru ţară, se va strădui să aşeze pe drumul pe care numai el îl crede drept, tot ce consideră că este strâmb sub soarele mioritic.

            Prin mimetism politic, aproape pe nesimţite, apar „primarii jucători”, „prefecţii jucători”, „preşedinţii de consilii judeţene jucători” şi, desigur, „directorii (de diferite trepte) jucători”. Nu este departe timpul când „Jucător” va deveni un titlu de nobleţe politică, înscris auriu pe cartea de vizită o oricărui politician la guvernare.

           Am mai rămas nejucători doar noi, cei care reprezentăm obiectul însufleţit al jocului dumnealor, umilii plătitori de taxe şi impozite.  Noi, cei care le plătim huzurul şi care, din patru în patru ani, glumind amar cu viaţa noastră punem o ştampilă pe un buletin de vot. Fără să înţelegem că el, buletinul acela de vot, este certificatul de naştere al unei noi generaţii de „Jucători”.

                              (Publicat si ca editorial în revista Qmagazine/oct. 2011)