Aniversară

            Nu, scrierea de faţă nu este dedicată preşedintelui care rotunjeşte 60 de ani de viaţă. Nu, nu am scris pentru a-i ura ceva de ziua domniei sale. Fiindcă nu am fost invitat la sindrofie şi fiindcă nu i-aş dori nimic în plus faţă de ceea ce am spus  mult mai tânărului nostru prim-ministru la aniversarea zilei sale de naştere. Nu ştiţi ce am urat premierului? Citiţi http://teopal.com/?p=1066.

           Adevăratul motiv al prezentei este că la 1 noiembrie s-a împlinit un an de când am început să contabilizez vizitele cititorilor pe blogul personal şi pot face un bilanţ. Este un blog apărut din dorinţa de a arăta şi altora câteva dintre gândurile ce mă năpădeau atunci şi încă mă mai inundă. Gânduri generate de tulburătoarea dramă în care, după părerea mea, era împinsă ţara. Apoi, mă indignase ura cu care începuse să fie privită Armata. Modul în care erau puse la index înalte personalităţi ale armatei, pensionari fără putere acum. Oameni adevăraţi, oameni în uniformă care îşi dedicaseră viaţa, fără condiţionări, modelării instituţiei militare în folosul şi spre beneficiul ţării. Erau oameni care nu pretinseseră nimic pentru sacrificiul adunat în ani, mulţumiţi doar cu dramul de recunoştinţă pe care instituţia încă îl mai acorda muncii lor. Oameni pe care îi văd şi acum terfeliţi în cloaca puturoasă a politicii, murdăriţi, umiliţi şi pedepsiţi, moralmente mai ales, pentru vini inventate. Şi, mai presus de orice, începusem să scriu pentru că observam cum, încet dar sigur, cel puţin în opinia mea de pretins cunoscător al fenomenului, exista străduinţa ca TOŢI militarii să fie asimilaţi balastului societăţii şi aruncaţi cu dispreţ la periferia spaţiului social. Fiindu-le anulate în mod dramatic şi greu reversibil drepturile şi statutul, absolut meritate, aparţinându-le pe drept de secole. Alături de ei, importante categorii sociale erau în mod programat destabilizate, era cultivată ura fiecăruia împotriva fiecăruia, apăreau premizele haosului şi ale sărăcirii generalizate.

           Inexplicabil pentru mine, anii pe care îi socotim democratici permiseseră ca o şleahtă de parveniţi inculţi, corupţi până în măduva oaselor, mânaţi doar de setea de înavuţire şi încapabili să înţeleagă cum şi pentru ce o ţară trebuie condusă, să ocupe prin fraudă spaţiul în care se hotăra soarta acestui popor. Un popor răbdător, cu simţul autoprotecţiei atenuat de capriciile istoriei, care nu-şi alesese niciodată cu adevărat liber conducătorii şi calea de urmat, uşor, încredibil de uşor de manipulat. Gaşca ajunsă la vârf a început să distrugă, din prostie dar şi la îndemnul unor „prieteni” din exterior, principalele pârghii de forţă şi de stabilitate ale statului. „Prietenii” ştiau că într-un mediu de  dezordine socială se poate profita cel mai uşor de bogăţiile unei ţări, se pot dezvolta „afaceri” utraprofitabile, se pot fura miliarde sub acoperirea unei  aparente legalităţi. Legalitate impusă de politicieni cumpăraţi cu câţiva arginţi. Legalitate care încuraja şi proteja furtul la nivel naţional. Încet, dar sigur, deveneam o ţară vasală, o colonie, un stat al cărui glas nu se mai aude în corul statelor lumii, un experiment intenţionat rebutat.

              Din motivele de mai sus, dar şi din multe altele, am hotărât să mă expun, prin susţinerea unui blog, ieşirii în imensul şi necontrolabilul spaţiu al internetului.  Acum, iată, se pot număra peste două sute de scrieri pe pagina simplă şi modestă a blogului. Şi, deşi nu am admis nici un fel de publicitate, azi, la aniversarea unui an de la contabilizare, văd că s-au adunat 37.467 de vizite directe. Este mult, este puţin? Nici nu are importanţă. Împortant este că mii de necunoscuţi, oameni care gândesc ca mine ori nu, mai tineri sau mai bătrâni, au accesat adresa blogului şi mi-au citit cuvintele. Cuvinte alese totdeauna cu grijă, propoziţii care s-au dorit totdeauna exprimând adevărul, fraze care au spus doar ceea ce gândeam cu adevărat în clipa în care le-am încredinţat cititului.

           La această modestă aniversare doresc să mulţumesc tuturor celor care, din proprie iniţiativă sau îndemnaţi de alţii, au păşit în locuinţa aceasta cu uşa mereu deschisă. Să mulţumesc celor care au reverberat la ideile de aici dar şi acelora care n-au fost de acord cu mine şi au tropăit cu încălţări murdare pe covoarele, ţesute nu numai cu suferinţa mea, ale acestui cămin accesibil oricui. Îi tratez, pe toţi, cu respectul datorat unor oaspeţi. De aceea nu am răspuns niciodată la mojicie cu mojicie, la jignire cu jignire.

              M-am întrebat de nenumărate ori dacă foloseşte cuiva munca mea de ore şi ore. Dacă merită să îmi asum riscul de a fi înjurat birjăreşte ori de a fi urât adânc de specimene care înţeleg viaţa doar aşa, ca un amestec nedefinit de ură şi înjurături. Dacă este bine pentru mine şi familia mea să dau de lucru slujitorilor unor instituţii specializate în contabilizarea (şi nu numai) a celor ce nu sunt de acord cu”linia” oficială. Dacă nu era mai bine să-mi văd liniştit de zilele mele, mai senine sau mai înourate, retras în mantia protectoare a anonimatului, uitând şi fiind uitat.

            Şi am înţeles că merită.  Pentru că, într-un anumit mod, fiecare dintre noi, văzându-se nedreptăţit, trebuie să lupte. Pentru că resemnarea este alegerea cea mai nepotrivită. Pentru că pe resemnare şi pe frica de protest se bazează acţiunea fiecarui tâlhar. Pentru că puterea cuvântului este nemăsurată şi că, pentru a-mi mai păstra respectul faţă de mine, trebuie să nu mă abandonez disperării.

          Nu este obligatoriu să fii de acord cu mine, stimate cititor. În plus, subiectiv fiind, nici nu ştiu dacă am întotdeauna dreptate. Tu eşti cel care judeci. Pentru mine, este suficient dacă intri în această casă a mea, dacă te uiţi prin sertare ori dacă răsfoieşti ceea ce găseşti pe masă, sub lumina veiozei. Doar pentru atât, cititorule, ai mulţumirile mele!