Focoase şi focoşi
Nu ştiu dacă şi dumneavoastră aţi observat, dar în România contemporană se cam fură. Se fură la Bac. Se fură în parlament. Se fură la vot. Se fură curentul direct de pe stâlp. Se fură peştele din apă prin metoda „branconajului” igaşian şi se fură pliculeţele cu etnobotanice din magazinele desfiinţate de guvern dar aflate în plină perioadă de înflorire. Se fură fier vechi şi se fură fierul nou-nouţ. Se fură maşini şi portofele. Se fură licitaţii de milioane şi se fură meciuri de fotbal. Se fură mitraliere şi pistoale , se fură idei, se fură alegeri şi se fură alegători. Se fură parlamentari cu drept de vot şi se fură visele multora dintre noi. Se fură din pensii, din salarii. Se fură din dreptul la viaţă al bărânilor. Se fură din zilele bolnavilor de SIDA şi din banii pensionaţilor pe caz de boală. Se fură până şi copii. Se fură gradele militarilor în rezervă, suplimentul pentru hrană al poliţiştilor, motorina din locomotive şi copacii din păduri. Se fură asfaltul de pe autostrăzi sau autostrăzile cu totul. Ni se fură intimitatea prin mania interceptărilor telefonice şi se fură banii din taxe şi impozite. Se fură secrete ale industriei nucleare şi dischete cu documente strict confidenţiale ale armatei. Se fură dreptul la sănătate şi, ceea ce este la fel de dureros, ni se fură felii semnificative din dreptul la libertate. Profitându-se de nebăgarea de seamă, se fură până şi din puţina noastră democraţie postrevoluţionară, aşa subţire cum este ea!
După cum merg lucrurile, era inevitabil să se ajungă şi la furtul de focoase. Obiecte păzite cu străşnicie de nişte jandarmi furaţi şi ei de somn, sau de peisaj, sau de cine ştie ce altceva. Prin urmare, lăsându-ne conduşi de această logică, pare firesc să nu se fi hotărât încă dacă focoasele respective reprezintă armament sau fier inert, să nu se fi lămurit dacă aparţineau armatei sau unei firme particulare şi, în ultimă instanţă, să nu se cunoască motivul pentru care erau păzite de jandarmii plătiţi de noi deşi oficialităţile române nu mai aveau nici o obligaţie. Puţini ar mai fi surprinşi dacă mâine s-ar afla că de fapt nu s-au furat elemente vitale ale muniţiei de război, ci doar nişte banale piuliţe, că o expertiză independentă a justiţiei a demonstrat deja inexistenţa prejudiciului şi a calculat că păgubitul a avut chiar un oareşcare câştig. Nu ar mira nici dacă s-ar anunţa de către specialiştii Parchetului că mecanicul de locomotivă nu a vândut motorina ci a cumpărat-o din banii săi în interesul Căilor Ferate spre binele pasagerilor, accidental jandarmi acum, şi impulsionat de dorinţa bunului mers al economiei naţionale. Concluziile de mai sus ar fi pentru toată lumea la fel de adevărate şi lipsite de dubii ca şi recenta decizie a aceluiaşi Parchet care ne spune că domnişoara preşedintă de cameră parlamentară a avut perfectă dreptate atunci când a afirmat că 80 de voturi sunt egale cu 157. Sau cu 260. Sau cu oricare alt număr natural, real ori imaginar, raţional sau iraţional, simplu sau complex, ce i-ar fi trecut prin minte în acel ceas târziu de noapte.
Bine-bine, veţi spune treziţi din beţia atâtor adevăruri, dar unde sunt focoşii? Focoşii aceia, despre care se face vorbire în titlu…Chiar aşa, unde or fi dispărut? Alo, poliţia, s-au furat nişte focoşi!
(Publicat şi ca editorial în revista Qmagazine/iulie 2011)