Capela oltenească si Uniunea Europeană
Mai zilele trecute eram criticaţi, ca ţară, de un post de televiziune occidental. Nimic nou, veţi zice. Şi sunt de acord, a devenit aproape un obicei! Doar că, de data aceasta, ţinta era Biserica Ortodoxă Română. Poate pe drept, cei cu perdaful constataseră că în ultimii zece ani s-au construit în România peste patru mii de biserici (o medie de invidiat:una pe zi!) şi, recent, începuseră lucrările la marea Catedrală a Mântuirii Neamului. Edificiu care, acum pe timp de criză, absoarbe sume uriaşe de bani. În acelaşi timp, constataseră jurnaliştii vest-europeni, se desfiinţează sute de şcoli, se închid alte sute de spitale, sunt tăiate salariile şi pensiile, se generalizează sărăcia.
Nu voi intra în analiza modului în care o sugerată conlucrare între politicieni şi înalţi prelaţi atrage voturi pentru un partid sau altul, dovedindu-se, în ultimă instanţă, un pateneriat cu câştig de ambele părţi. Nu voi discuta nici despre motivarea recentei „decorări” a preacucernicului nostru premier de către o înaltă faţă bisericească, un argument în plus pentru a susţine teza tangoului cuplului politician-faţă bisericească.
Întâmplarea face ca exact în ziua când îmi ajungeau la urechi insinuările occidental-catolice, să-mi cadă sub privire un apel scris. Apel adresat de un preot doljean credincioşilor din parohia sa. Legătura dintre cele două evenimente mi se pare notabilă. Surprinzătoare! Pentru a păstra autenticitatea înscrisului, ceea ce, în continuare, se va afla între ghilimele respectă sublinierile, ortografia, ortoepica şi lexicul din documentul parohial. Vechi de circa un an, respectivul apel bisericesc se intitula „PUNE ŞI TU O CĂRĂMIDĂ” şi începea cu precizarea aproape ameninţătoare: „Conform Legislaţiei Uniunii Europene şi noi, românii vom fi obligaţi să aducem morţii în capele, în chiar ziua decesului, unde vor fi vegheaţi de familie şi rude trei zile şi nopţi.” Apoi, revenind de la standardele europene la spiritul ospitalier românesc, se subliniază: ”Într-un colţ al capelei, familia poate oferi un suc, o cafea, un sandwich, întru cinstirea memoriei defuncţilor” Continuarea, pur materialistă, aduce în discuţie „ochiul dracului” şi acuză pe enoriaşul cel nevolnic: ”Cu cei peste 2 miliarde strânşi până acum, am construit capela în procent de 80% dar NU MAI AVEM BANI, pt. că TU NU AI CONTRIBUIT!” Şi, apelând în trecere la pronumele de politeţe, amintind că nu suntem veşnici, preotul adaugă:”DE ACEEA FIE ABANDONĂM Lucrarea fie, DACĂ CONTRIBUIŢI ŞI DVS, cu 2 milioane de lei de familie o putem termina, sfinţi şi da în folosinţă în această toamnă. ADU-ŢI AMINTE CĂ ŞI TU VEI MURI!” Urmează ştampila parohiei, numele preotului şi numărul de la telefonul mobil.
Dar nu s-a sfârşit! Ca în orice scriere, fie ea apel parohial sau nuvelă, urmează încheierea pe care, recunosc, o transcriu cu cea mai mare satisfacţie. Este superbă, ancorată fiind în realitatea imediată dar şi în sumbrul viitor:”Criza trece, viaţa continuă, DAR MOARTEA nu ocoleşte pe nimeni!” Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar răspunsul poporului la rugăciunea pe care o spune preotul: AMIN!
Păstrându-mi întreaga consideraţie pentru instituţia care a însoţit cu folos omenirea pe parcursul întregii sale istorii, nu pot să mă prefac că n-aş vedea faptele unora dintre slujitorii ei. Fapte, uneori atât de departe de cele sfinte încât par să contrazică întreaga filozofie cucernică a bisericii ortodoxe. Prin amestecul savuros de politică, interese pecuniare, ameninţări voalate şi cuvioase rugăminţi, apelul preotului din Dolj este emblematic. Pare să devină, involuntar, elementul de legătură dintre ceea ce critică, justificat ori nu, postul vest-european de televiziune şi realitatea crudă. Realitatea noastră, neaoşă, românească.