Fluierând de sub drapel
Domnul preşedinte ne spune că nu poate uita Iaşul la 24 ianuarie 2011, de Ziua Micii Uniri. Şi este supărat. O declară, cu dinţii încleştaţi şi cu vorba apăsată. Nu uită şi nu poate ierta nişte militari în rezervă care l-au fluierat şi huiduit în timp ce se intona imnul naţional. Ca oricare om, domnia sa, domnul preşedinte are dreptul de a avea sentimente, mai patriotice ori nu, şi de a le exprima liber. Mă întreb însă de ce, chiar supărat fiind şi privind de la înălţimea fotoliului de preşedinte, domnia sa nu poate înţelege că acei militari nu huiduiau simbolul naţional – imnul. Nu aveau motiv. Nu-şi fluierau nici măcar preşedintele, simbol şi el al înaltei funcţii pe care o ocupa în acel moment. Militarii în rezervă îşi exprimau dezaprobarea faţă de o persoană. Faţă de omul pentru care se cânta în acel moment imnul. Faţă de acela din vina căruia, socoteau ei, tocmai primiseră pensia pe ianuarie micşorată cu până la 80%, după ce el, subiectul hiuduielii, sub cuvânt de onoare îi asigurase că nimeni nu se va atinge de pensiile militare. Îl fluierau deoarece credeau că, din dispoziţia aceleaşi persoane, li se încălcase demnitatea militară şi li se negase dreptul de a mai avea grad militar – singurul bun pământean cu care toţi militarii lumii trec dincolo de mormânt. Huiduiau persoana prin voinţa căreia, într-un inexplicabil avânt egalitarist, pensionarul militar fusese transformat dintr-un om cu un statut social stabil, într-un asistat social. Fluierau pe acela care, comandantul lor fiind, îi pusese pe drumuri spre a demonstra la bătrâneţe, în mod inutil, că au existat.
Pentru militarii aceia îngesuiţi în ţarcuri metalice, ca vitele la talcioc, fluieratul şi huiduitul reprezenta singura modalitate de a spune că, în opinia lor, persoana în cauză se afla sub demnitatea celui pentru care ar trebui să se intoneze imnul de stat şi să se încline drapelul naţional. Ei, militarii în rezervă, pe care preşedintele nu-i poate ierta nici azi, ştiau că nu în ţarc era locul lor. Ştiau că ar fi meritat să mărşăluiască liber alături de militarii activi, purtându-şi mândri uniforma cu concarde la rever, respectaţi şi aplaudaţi. Iar preşedintele ţării lor să-i salute cu respect, înclinându-se, în semn că le recunoaşte munca de o viaţă şi îndelungatul serviciu sub drapel. Acel serviciu ce poate merge până la sacrificiul suprem. Pentru că Unirea, ţara aceasta liberă şi mândrul său preşedinte, există şi datorită lor, militarilor acum în rezervă!
Mi se pare nedemn că preşedintele îi acuză că s-ar lăsa manipulaţi. Unde, în ţarcurile acelea pentru animale? Şi cine să-i fi manevrat pe militari, opoziţia care nu-i capabilă nici să-şi adune proprii parlamentari pentru vot?
Mi se pare incorect că preşedintele compară protestul pensionarilor militari de la Iaşi cu acţiunea armatei în revoluţia din 1989. Nu ştiu ce crede cu adevărat domnul preşedinte că ar fi făcut Armata României atunci, în focul revoluţiei. Dar ştiu că acum, în 24 ianuarie 2011, la Iaşi, pensionarii aceia, furaţi, umiliţi şi răniţi în demnitatea lor de militari, doar au huiduit şi fluierat. Şi-au exprimat dezaprobarea şi nu ura. Şi au făcut-o în mod democratic. Nu l-au arestat pe preşedinte, nu au tras rafale de mitralieră şi nu au organizat vreun pluton de execuţie.
Desigur, domnul preşedinte are dreptul de a-şi exprima public gândurile, sentimentele şi simţirile. Dar nu poate fi supărat pe vreunul din cetăţenii ţării. Pentru că doar noi, locuitorii României, militari sub drapel fiind, sau civili neinstruiţi, tineri imberbi sau bătrâni pensionari, suntem îndreptăţiţi de a-l crede sau nu, de a-l judeca sau schimba, de a-l contrazice ori de a-l fluiera şi huidui. Îl putem ierta ori fi neiertători. Fiindcă noi, românii aceştia încorsetaţi în ţarcuri uneori, l-am ales preşedinte! Iar un preşedinte, nu-şi poate alege ori înlocui vreodată poporul.
( Publicat si ca editorial in revista Qmagazine/iulie 2011)