Tango cu ursul

Preşedintele Băsescu a fost”criticat dur” de preşedintele Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev. Ştirea este titrată cu litere de-o şchioapă de toate ziarele, apare alergând pe burtierele televiziunilor de ştiri, înfiebântă verbul comentatorilor politici şi al editorialiştilor, naşte supoziţii, zvonuri, şi dă apa la moară opoziţiei.

După părerea mea, preşedintele Băsescu a greşit prin autosuficienţă. A apreciat ca inutil controlul asupra propriilor cuvinte, autocontrol la care orice personalitate de un asemenea rang trebuie să fie atentă. Contrar multor altor păreri, eu cred că domnul Băsescu nu a premeditat degradantele calificative la adresa regelui Mihai. Ideea, mai veche în mintea domniei sale, i-a revenit spontan şi a exprimat-o fără a se gândi prea mult la efecte şi interpretări. Pentru a şoca, pentru a fi original. Mai cred că, în ceea ce priveşte „trecerea Prutului”, a fost surprins de întrebarea vulpoiului Cristoiu, dând primul răspuns ce i-a venit pe buze. Spre deosebire de eruditul în istorie Cristoiu, preşedintele nu a ştiut că ruşii tocmai comemorau milioanele de victime ale invaziei germane şi nu a avut nici măcar o secundă în vedere că acea foarte scurtă afirmaţie, făcută cu jumătate de gură, ar putea deranja atât de rău ursul de la răsărit.

Apoi, cum nu mai poţi întoarce cuvintele scăpate, a găsit explicaţii mai mult sau mai puţin inspirate, forţând înţelesul propoziţiilor în sensul dorit de domnia sa, asumându-şi, conştient de această dată, riscul unor comentarii defavorabile şi a-l unor speculaţii fireşti generate de prezenţa unor asemenea gafe.

Nu doresc să mă opresc prea mult asupra  afirmaţiilor, mai vechi ori mai recente, ale preşedintelui Băsescu la adresa Rusiei. Nu vreau nici să analizez în detaliu consecinţele deja simţite sau cele de aşteptat ca reacţie firească a părţii ruse. Deşi, ambele aspecte ar merita o mai mare atenţie şi o judecată completă din partea opiniei publice. Ca o legătură peste timp a celor petrecute acum, îmi amintesc o întâmplare de acum cincisprezece ani, perioadă în care, ca şi în prezent, strigătul nostru cocoşesc trecea gardul spre imensitatea rusă. La o activitate protocolară, s-a apropiat de mine ataşatul militar rus din acea vreme. Mă cunoştea şi m-a salutat respectuos, cu degajarea firească a  diplomatului. Dintr- una în alta a venit vorba despre declaraţiile belicoase a nu mai ştiu căror politicieni şi înalte personalităţi militare române la adresa Rusiei. Oficialul rus, care, sunt convins, nu exprima numai punctul său de vedere, mi-a spus într-o impecabilă limbă română: „Românii care cred că acum Rusia este slabă şi că se pot răsti la ea, se înşeală amarnic. Ei nu au în vedere că, spre deosebire de România, Rusia a fost, este şi va fi una dintre marile puteri ale lumii şi se va găsi, totdeauna, la masa tratativelor atunci când  va fi vorba să se hotărască soarta omenirii, inclusiv soarta României. În planurile militare strategice ale Rusiei, România ca potenţial militar este o entitate neglijabilă, practic nu contează, iar în politică noastră desfăşurată la scară mondială, nu reprezentaţi un reper de luat în seamă. Aşa că, fiind obligat să transmit acasă „atacurile” româneşti, sunt convins că ele nu fac decât să acumuleze o insatisfacţie deja instalată. Nimic mai mult. Nouă nu ne produceţi nici un rău. Doar că, făcându-vă un deserviciu,  iritaţi inutil un colos care este prins până peste cap cu rezolvarea unor extrem de importante probleme interne şi internaţionale.”

Desigur că acum lucrurile stau altfel. România este membră cu drepturi depline în Alianţa Nord-Atlantică. Pe teritoriul său sunt dispuse şi se dezvoltă  baze militare americane. S-ar putea crede că nici preşedintele Băsescu nu vorbeşte numai în numele său. Iar gafele sale, urmare  a complexului de alianţe în care se află România,  nu-l afectează doar pe el. Aşa este firesc să judece vecinii estici, supăraţi, dar şi cei vestici, nici ei prea veseli. De aceea şi Medvedev a mai pus paie pe foc, apelând la statele europene responsabile pentru a-l mai tempera pe intempestivul domn Băsescu…

Una peste alta, cu o vorbă-două, cu un gest necontrolat, cu o luare de poziţie insuficient analizată, aproape îngheţăm relaţiile cu o mare putere politică, economică  şi militară vecină nouă şi influentă în zonă.  Judecând la rece, ajungem la vorba din anii ’90 a diplomatului militar rus. Nu ne facem, ca ţară, un serviciu. Până şi mult hulitul invadator german, cel care a provocat pierderea a milioane de vieţi ruseşti şi pagube materiale imense Rusiei (invocat cu mânie în recentul protest al ministerului rus de externe la adresa României) are azi relaţii strânse, mult mai „prieteneşti” decât avem noi  acum cu fosta URSS,  aliata noastră  în război după 23 august 1944 şi mult, mult prea mult, apoi.