DINCOLO DE LIMITELE  ÎNŢELEGERII

M-am întâlnit ieri cu un vechi amic. Mi s-a părut a fi îmbătrânit peste măsură în cei câţiva ani de când nu-l mai văzusem. Ferindu-ne de soarele ucigător, ne-am aşezat, ca pensionarii, pe o bancă în parcul umbros, mângâiat de suflarea umedă şi răcoroasă a Dunării.

Amicul, militar de rang înalt, aflat la vârsta senectuţii, îmi spune că pensia pentru care muncise cincizeci de ani i-a fost redusă la jumătate. Şi nu înţelege motivul. Nu pricepe, în ruptul capului, unde se duc banii luaţi de la el. Îi caută în sistemul de sănătate şi nu-i regăseşte. Se uită după ei în transporturi, drumuri,  alte utilităţi pentru uz cetăţeanului, în sistemul de învăţământ care ar trebui să fie gratuit, în costul medicamentelor care a depăşit orice închipuire… Dar zadarnic, banii luaţi lui nu se întorc la el în nici un fel, în nici o proporţie. Dispar fără urmă. Se fac nevăzuţi, în  timp ce el, martorul viu al ultraîmbogăţirii celor care până mai ieri îl acuzau că are o pensie nesimţită, sărăceşte. Se îmbogăţesc tocmai aceea care strigau pe toate posturile de televiziune că o asemenea pensie nu mai poate fi suportată de ţară. Că banii primiţi de el, militarul în rezervă, reprezintă doar un supliment (şi nu un drept constituţional!) şi că ar trebui ca statul acesta sărăcit de criză să nu-i mai dea,  întru fericirea binelui general.

Şi, i s-au luat banii. Practic, nivelul său de trai s-a injumătăţit. Ba mai mult, din jumătatea ce i-a rămas va trebui sa dea înapoi (nu se ştie cui şi nu se ştie cât timp) câteva milioane bune în fiecare lună doar pentru că, nu din vina sa, cineva (iar nu ştim cine),nu i-a putut lua atunci când a vrut, atât cât ar fi dorit.

I se spune să nu fie supărat, că uite, au crescut pensiile altor militari. Or fi crescut din banii lui? Nu-i spune nimeni. Şi dacă ar fi aşa, de ce nu i s-a mărit şi lui pensia, din banii altora? De ce lui să i se ia, că doar nu i-a furat? Sunt bani munciţi, rezultatul a mii de nopţi de veghe, a mii de sărbători legale petrecute în cazarmă sau pe câmpurile de aplicaţii. Sunt rezultatul muncii migăloase de instruire a unor oameni maturi spre a-şi apăra ţara, spre a o iubi şi a se sacrifica pentru ea. Muncă nenormată, continuă şi neiertătoare pentru sănătate.

Atunci pentru ce să vină acum unul sau altul, fără cunoştinţă de munca şi sacrificiile sale, cu păreri preconcepute despre armată, lipsit de respect faţă de muncă, faţă de înaintaşi şi să-l sărăcească? Unul care crede că nu mai este nevoie de tradiţii, de patrie, de armată, de poliţie, de şcoală, de academii, de intelectuali şi de înţelepţi? Care are convingerea că  pământul strămoşesc este doar un slogan comunist, că este stăpân atotputernic în ţara care începe şi se termină cu el? Care socoteşte  că acest popor îi este doar slugă leneşă, beţivă  şi incultă? Că poate face orice îi trece prin minte cu prezentul, trecutul şi cu viitorul fiecăruia dintre noi?…

Apoi, este sentimentul năucitor de neputinţă! Nu ai cui te adresa pentru a-ţi afla dreptatea. Cu puţin timp în urmă, statul, prin vocea preşedintelui, a declarat că fiecare român este pe cont propriu, derobându-se de orice responsabilitate în raport cu el, cetăţean plătitor al acestui stat, al acestui preşedinte. Apoi, guvernul l-a catalogat nesimţit şi a trecut imediat la pedepsirea sa. Mai pe urmă, ministerul căruia îi dedicase toată viaţa activă a devenit o fortăreaţă cu porţi prea înalte şi creneluri de netrecut. Nu mai există pentru el. Practic, întregul său trecut de militar a fost şters. Ca şi când n-ar fi fost nicicând.

Dar nu a cedat! A încercat să lupte, repetat, în justiţie. De fiecare dată, avocaţii pe care îi plătise, au renunţat să-l mai apere. L-au părăsit chiar înainte de proces, lăsându-l să înţeleagă că au şi ei o viaţă, o carieră,  şi că nu vor să şi le distrugă susţinându-i argumentele în faţa judecătorilor. Fiindcă, i s-a spus,   justiţia serveşte numai interesele puterii. Încăpăţânat, a continuat lupta apărându-se singur la bară, în faţa completului de judecată. Tot de fiecare dată, cei care trebuiau să împartă dreptatea l-au aruncat în hăţişul fără de sfârşit al chichiţelor procedurale şi al cutumelor judiciare, persiflându-l subţire şi respingându-i orice tentativă de a demonstra cât de nedreptăţit a fost de stat, prin chiar nerespectarea legii pe care justiţia ar trebui s-o apere.

Pe scurt, amicul meu ajunsese la capătul puterilor. Fusese furat, umilit, jignit, descosiderat ca militar, ca om şi cetăţean, dezonorat în faţa cunoştinţelor, copiilor şi rudelor sale, sărăcit prin abuzuri ale statului, unele de neimaginat într-o ţară normală. Bolile bătrâneţii, urmări ale vieţii de sodat, se agravaseră. Ajunsese dintr-un om drept, mândru şi demn, un bătrânel chinuit de neputinţă, aproape ologit de reumatism, cu semne evidente de Parkinson şi, mai presus de toate,  cu mintea încă sclipitoare supraîncărcată de întrebări rămase fără răspuns. Întrebări  generate de o societate care pentru el, militarul învăţat cu dreptatea, cu respectul faţă de adevăr şi corectitudine, se află dincolo de limita înţelegerii.

Coborâse înserarea. Am plecat spre casă răscolit de sentimente contradictorii şi  având în minte cuvintele spuse de amicul meu la despărţire: „Ce să fac? Am iubit şi iubesc această ţară cufundată azi în răul adus ei de un cosaş complexat ajuns premier şi de un marinar incult şi infatuat ajuns preşedinte. Sunt ultimii mei ani. Din păcate, sunt şi  anii umilinţei mele!”

PS: Recitesc cele scrise. Pare patetic, dar nu pot schimba nimic. Este un adevăr concret, dur,  trăit acum şi de alte mii de pensionari militari. Iar eu cred că el, adevărul, chiar aşa amar, trist sau patetic, trebuie aflat!