Gânduri de spectator la un meci de ping-pong

            Nu ştiu cum îşi pitrocesc politica aleşii (sau impuşii) noştri, cei care au în mâini hăţurile cailor de la căruţa numită România, dar de fiecare dată când este vorba de a face rău, ei îl înfăptuesc necondiţionat şi ori de câte ori este vorba să  facă un bine se opresc, filozofic, la aserţiunea “numai dacă”.

Astfel că, atunci când în mod absolut inutil încercăm a ne dumiri asupra sensului vieţii noastre, vom descoperi că trăim în vremea binelui condiţionat. A răului prezent perpetuu şi a binelui aflat mereu la timpul viitor. Cu un rău care ne copleşeşte ca o viitură, recunoscut cinic chiar şi de cei care cu meticulozitate îl proiectează şi cu un bine mereu incert, invariabil precedat de particula condiţionalului.  Vom mai constata că, la noi, chiar şi vechea zicală – mai binele este duşmanul binelui – s-a stins pe cale naturală, din lipsă de combatanţi. Sfidând logica, răul generalizat pare a deveni germenele, tatăl şi mama binelui iar el, binele, se dovedeşte a fi sclavul condiţionalului adus la rang de politică de stat.

Ni se spune zilnic că fără a înghiţi acum răul nu putem afla binele. Suntem îndemnaţi să ne obişnuim cu ideea că spre a ne bucura de binele ce va să vină nu există decât o singură cale – calea răului prezent . Pentru ca ironia să fie totală, suntem asiguraţi că şi acel bine himeric va veni numai, şi numai, “dacă”. Supuşi fiind acestei logici, am aflat de la diriguitori că salariile vor reveni la normal, dacă… şi dacă. Că pensile vor creşte précis, dacă şi că alimentele se vor ieftini, tot dacă. Guvernanţii ne mai promit că vom avea ţara împânzită de autostrăzi, dacă… şi că agricultura, sau ceea ce a mai rămas din ea, va produce cât pentru patru Românii, numai dacă. Tot dacă, vom avea venituri la nivelul celor din Europa adevărată, va creşte numărul locurilor de muncă, medicamentele vor deveni accesibile celor bolnavi, spitalele nu se vor mai transforma în azile, miniştri vor fi miniştri şi nu unelte, guvernul va administra ţara şi nu va mai juca bambirici cu viitorul nostru, iar parlamentul va redeveni for legislativ şi nu o imensă sală de gimnastică unde se exersează la infinit metoda cea mai eficientă de ridicare automată a mâinii. Sau a degetului.

Între timp, premierul taie panglici după panglici fără ca fabrica de resort să fi anunţat cresterea producţiei, joacă ping-pong folosind o paletă colorată în portocaliu cu negru – simbolul concret al prezentului – şi zâmbeşte fericit. De ce?  Poate fiindcă pentru el şi pentru cei care îl aplaudă cu frenezie, binele a învins modul condiţional.  Se vede pe faţa lor şi în declaraţiile de avere că sunt posesorii unui bine sănătos, cotidian, concret şi îndestulător. Pentru ei, numai răul mai poate fi dubitabil. Dar, să nu ne lăsăm furaţi de aparenţe! La fel ca înaintaşii lor, au şi ei o grijă. Aceea de a lucra cu sârg, ca noi, prostimea, să avem parte în continuare de acelaşi bine iluzoriu, sclav supus al particulei dacă.

      (Publicat şi ca editorial în revista Qmagazine/mai 2011)