“Foaie verde şi-o sipică, trenule maşină mică”…

O ştire îmi bulversează ziua. Ministrul transporturilor, o suavă duduiţă ai cărei chiloţei de grădiniţă mângâiaseră privirea limpede a preşedintelui cu mulţi ani în urmă, a declarat cu justificată mândrie că s-au încheiat  lucrările de modernizare la calea ferată Bucureşti-Constanţa. Pentru cei 225 Km s-au cheltuit, timp de 11 ani, multe sute de milioane de euro. Cu folos!  Timpul de transport a scăzut dramatic. De la cinci ore, cât se pierdea pe drum după începerea modernizării, la circa două ore şi trei sferturi. Nu, încă nu aplaudaţi! Pentru că, într-un susţinut şi foarte scump avânt progresist, s-a revenit la exact cât dura drumul în anul 2000, când s-a hotărât modernizarea „pentru a se mări viteza de transport”. Ba chiar, uitându-ne şi mai înapoi, timpul a rămas cu douăzeci de minute mai lung decât făcea un automotor între capitală şi litoral cu şaptzeci şi cinci de ani în urmă, pe vremea lui Argentoianu. Deci, cu rezultatul zero, sutele de milioane au fost pur şi simplu păpate de prietenii partidelor, în devălmăşie, sub cel puţin patru miniştri, indiferent cine s-a aflat la putere în ultimul  deceniu.

Şi, o să întrebaţi, ce are asta cu bulversarea unei zile liniştite? Păi, are! Fiindcă realizez (a câta oară?) că, în ultimii 21 de ani,  un singur domeniu a rămas netulburat şi transpartinic: furtul! Furtul fără hoţi. Ca şi cum o imensă gaură neagră, mâncătoare de valută, ar bântui  România.  Şi, evident, nimeni, nici un guvern, nici o instituţie a statului, n-ar putea aresta şi condamna la puşcărie un  obiect cosmic… Iar eu, alături de dumneavoastră eternul păgubit, mă revolt iarăşi, deşi, ştiu bine, este inutil. Ele, aceste două re-re-constatări – că sunt furat fără a fi în stare să opresc jaful şi că nimeni, niciodată, nu a fost pedepsit pentru asta –  îmi strică ziua, una din tot mai puţinele de care probabil mai am posibilitatea de a mă bucura înainte de marea plecare…

Nimic, nici un plan, nici un program economic, nici un buget, nici o idee strălucită sau idioată, nici o lucrare începută şi nici o viziune naţională ori locală nu a trecut în toţi aceşti ani bariera de partid. Fiecare nouă legislatură a  şters cu sârg ceea ce se făcuse, ori măcar se gândise, de înaintaşii ei în guvernare. Şi a stabilit, de fiecare dată, noi linii directoare, noi obiective de realizat, noi ţeluri de atins până la sfârşitul mandatului. Atât. Fiindcă, ceea ce va fi  dincolo de limita celor patru ani nu mai interesează partidul! Vorba unui ilustru politician al cărui nume nu vreau să-l mai răspândesc în public:” Păi ce, bă, sunt tâmpit? Eu să încep şi ăilalţii să termine? Eu să trag la jug şi ei să taie panglica? Adică, eu cu munca şi ei cu voturile? Doar nu sunt bou!” Ca urmare, totul s-a vrut modificat, iar şi iar, indiferent de consecinţe pentru cetăţeanul plătitor perpetuu. Totul, a fost luat de la început. Mai puţin drumul banului. El, banul, a mers pe aceeaşi cale. Cu schimbarea, poate, a unor mânuitori, dar păstrându-se sensul: de la proşti, la băieţii deştepţi! Exemplul căilor ferate este numai unul din sutele de proiecte derulate ani buni, pe bani frumoşi,  cu rezultate nule.  În acest caz, s-au evaporat între şinele încinse câteva sute de milioane de euro! Un mizilic, scăpat din neatenţie spre presă printre dinţii atotmestecători ai politicienilor.

Şi nu este de mirare că în aceste circumstanţe, mie, plătitorul miliardelor, îmi vine să strig, parafrazând o inconfundabilă mirare a Mariei Tănase: „Foaie verde şi-o sipică, trenule maşină mică un’ l-ai dus pe Eurică?”…