VINOVAŢII

Sunt ani şi ani de când aproape zilnic viaţa fiecăruia dintre noi este zguduită din temelii. Politicieni zeloşi sapă la baza societăţii româneşti şi generează cutremur social după cutremur. Apoi, tot ei  iniţiază un torent de replici ale acestor cutremure, aducând traiul de zi cu zi al cetăţeanului la limita de sus a suportabilităţii. Asistăm sau suntem subiecţii unor drame care ar fi de  neînchipuit într-o lume cât de cât normală. Şi nu reacţionăm. Acceptăm starea de fapt ca pe o fatalitate şi singurul nostru reflex logic este să ne întrebăm.

Ne întrebăm de ce, până când şi dacă mai apucăm timpul când ne vom putea vedea liniştiţi de viaţă, când vom putea visa frumos şi împlini visele.

 Ne întrebăm până unde, deşi se pare că şi speranţa, ultima care moare, este grav bolnavă. În termeni medicali: cu pronosticul rezervat şi gata de a fi deconectată de la aparatele care o mai menţin în viaţă.

Ne întrebăm de unde au apărut aceşti politicieni care urăsc tot ce-i românesc: tradiţiile, istoria, legislaţia, conturul ţării şi al judeţelor, ţăranul şi slujbaşul la stat, doctorul şi militarul, poliţistul şi ceferistul, mamele şi copiii lor, pădurile şi petrolul, aurul şi cărbunele, autostrăzile şi liniştea rezervaţiilor naturale, pensionarii şi infirmii, bolnavii incurabili şi suferinzii de o banală gripă, adevărul şi realitatea.

Ne întrebăm de unde au apărut aceşti politicieni care vor o altă ţară şi de ce nu pleacă, în loc să ne chinuie şi să ne împingă pe noi în proiectele imbecile ale ţării pe care ei şi-ar dori-o.

Răspunsul la toate aceste întrebări este simplu. Noi suntem vinovaţii! Eu, tu, el.  Noi am creat aceşti politicieni. Noi, prin indiferenţa noastră le-am încurajat şi hrănit fantasmagoriile cu care astăzi ne sufocă! Fiecare dintre noi, prin resemnare şi exces de toleranţă, le-am permis să se joace cu prezentul nostru, cu viitorul copiilor noştri, cu existenţa ţării în care ne-am şi s-au născut.

Din nefericire, într-un interviu memorabil, unul dintre marii istorici ai neamului, academicianul Florin Constantiniu (acum la venerabila vârstă de 78 de ani),  om cu calităţi morale şi intelectuale dincolo de orice dubiu, îmi confirmă în mare măsură părerea despre adevăraţii vinovaţi:

“ Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – nici un proiect naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii”

                . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

 “Dar clasa politică nu şi-ar fi putut desfăşura “opera” nefastă dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de ţărani – spiritul civic se naşte la oraş! -, o turmă de oi, care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, acelaşi lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia – leagănul democraţiei – sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee.”

Subliniind, voit sau nu, moartea speranţei în România, tot domnia sa, profesorul Constantiniu, a  răspuns dezarmant la o întrebarea despre năzuinţele sale: “Ce-mi doresc în 2011? Să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid şi uşor”

Eu mă opresc aici. Orice cuvânt în plus pare a fi, şi este, inutil.