Cronica scurtă a unui timp ilogic

Suntem inundaţi cu ştiri despre ceea ce doreşte a se întâmpla cu Ministerul Administraţiei şi Internelor (MAI). Aflăm cum un ministru, ajuns pe funcţie datorită unor merite inexistente, depăşit de realitate, pus pe tăieri şi reduceri salariale doar din dorinţa de a da bine în faţa celor care l-au blagoslovit cu înalta poziţie publică, se bâlbâie şi chinuie îngrozitor limba română încercând să justifice ceea ce nu poate fi justificat. Vedem poliţişti supuşi unui stres necontenit, ameninţaţi de şefii lor, sărăciţi cu fiecare salariu, aduşi la condiţia de a invidia câştigul cerşetorilor pe care îi alungă de la colţ de stradă. Se anunţă că 10.000 de angajaţi ai MAI vor fi daţi afară. Au loc demonstraţii de de protest, programe de televiziune la timpul de vârf al audienţei sunt dedicate acestor evenimente. Tensiunea se acumulează pe zi ce trece. Şi totuşi…

Şi totuşi, ceea ce se întâmplă azi cu MAI este numai o picătură din ceea ce s-a întâmplat pe parcursul a mai mult de cincisprezece ani cu MApN! Foarte mulţi cetăţeni ai acestei ţări nu au înţeles adevărata dimensiune a dramei prin care a trecut armata română. Iar acum, când puroiul iese la suprafaţă, se miră. Mirare justificată. Pentru că în armată s-a scrâşnit din dinţi şi s-a tăcut. Fiindcă, în mare parte, militarii au înţeles că este nevoie de sacrificiu pentru ca ţara să acceadă la NATO şi UE de unde se aştepta bunăstarea, şi l-au făcut.  Desigur, acum se cunoaşte rezultatul şi inutilitatea pentru popor a sacrificiilor de atunci. Şi se simte că atingerea acestor obiective strategice pentru România  n-a adus nici lapte, nici miere, nici măcar un dram de bine. Până şi speranţa are acum nevoie de resuscitare…

Cifrele sunt incapabile să evidenţieze disperarea zecilor şi zecilor de mii de militari azvârliţi afară prin minciună şi şantaj. Nimeni nu a contabilizat suferinţele miilor şi miilor de familii rămase fără sprijin, trecute brusc de la statutul de relativă siguranţă socială în zona neagră a desnădejdii. În armată, nu de 10.000 de oameni a fost vorba! Aici s-a lucrat cu sutele de mii. Într-un deceniu, armata română s-a contractat cu peste 75%. Adică, din peste 320.000, angajaţii săi au ajuns la puţin peste 70.000 şi acestia, în parte, civili! Celor scoşi afară li s-a promis marea cu sarea. Au fost asiguraţi că viaţa lor poate continua cu demnitate. Că va avea loc o reconversie profesională, că vor avea prioritate la angajările în administraţia publică. Doar minciuni! Statutul de militar a fost şters printr-un act legislativ abuziv şi imoral. Soldele au scăzut cu peste o treime. Pensiile militarilor au fost reduse, recalculate, revizuite, refăcute, amestecate cu alte pensii, comparate cu veniturile agricultorilor şi etichetate ca nesimţite. Veniturile, şi aşa mici ale celor disponibilizaţi, au fost drastic ajustate conform unei legi care n-ar fi trebuit să-i includă pe foştii militari. Ordinele şi medaliile primite pe parcursul vieţii de soldat au fost  desconsiderate, statutul de militar al militarului în rezervă a fost maltratat, o mulţime de drepturi retrase şi legătura firească cu instituţia militară anulată. Au fost create, artificial, tensiuni între pensionarii de diferite grade, între militarii în rezervă şi cei în activitate, a fost subminată autoritatea gradului şi, în acest mod, s-a săpat la temelia stabilităţii unităţii uneia din cele mai vechi şi mai apreciate instituţii ale statului. Consecinţele? Nu interesează pe nimeni, pentru că, în România, totul este proiectat pentru durata unui mandat electoral. Pe principiul: după noi, potopul!.

Ieri, ajuns la disperare, un pensionar militar şi-a dat foc în faţa palatului prezidenţial, după ce alte sute muriseră fiindcă inima, ori creierul, le-au fost blocate de valul nedreptăţilor. Cu mai multe zile în urmă, mii de militari în rezervă au demonstrat în stradă, a nu ştiu câta oară,  pentru încetarea umilinţelor la care sunt supuşi. Azi, în legătură directă cu gestul de deznădejde al maiorului în rezervă care s-a autoincendiat, ministrul apărării se declară mândru de ceea ce a făcut cu armata ţării. El laudă, fără remuşcări, „reforma” care a adus atât „bine” instituţiei pe care, temporar, o conduce. Preşedintele, comandant al forţelor armate, locatarul palatului la poarta căruia a ars torţa umană, tace. Prim-ministrul are altceva de făcut: taie panglici şi  zâmbeşte! Azi, arsului de viu, între două operaţii de refacere a ţesuturilor, i s-a planificat o şedinţă la psiholog… Iată cronica unui timp ilogic, croit de potentaţi lipsiţi de sentimente omeneşti, orbiţi de cifre, supuşi şi datori finanţei internaţionale, lipsiţi de simţul apartenenţei la un popor şi sclavi ai poftei nemăsurate de înavuţire.

Alte multe categorii sociale trăiesc aceleaşi drame. Alte multe milioane de români îşi plâng, platonic şi complet inutil, starea în care au ajuns. Deznădejdea şi lipsa speranţei bântuie, ca un vânt rău, plaiurile altădată mioritice.

Este cronica timpului pe care noi l-am acceptat, îl acceptăm şi pentru prelungirea căruia am votat şi vom vota probabil iar. Este urmarea firească a faptului că încă nu am înţeles adevărul conform căruia pentru nenorocirile noastre suntem singurii vinovaţi. Avem conducătorii pe care noi i-am ales, reales, şi pe care, în mod firesc, îi merităm.

N.B.  Pentru cei care nu vor să-i  priceapă mesajul, precizez că rostul acestei scurte cronici nu este văicăreala. Rostul ei este încercarea, de cele mai multe ori inutilă dar niciodată îndeajuns,  de a trezi conştiinţe adormite şi de a ajuta să ne înţelegem mai bine menirea. Este dorinţa, nebună poate, de a alunga indiferenţa şi de a condamna resemnarea.  Atât.