“Moscova nu crede în promisiuni”

Deşi pare parafrazarea titlului unui celebru film sovietic al anilor ’80,  propoziţia de mai sus  este recentă şi aparţine unui fost diplomat rus, la pensie acum. Tot el îmi spunea mai zilele trecute, într-o discuţie privată, că Rusia va continua să se opună instalării „scutului” antirachetă american în Europa. Chiar dacă a primit repetate asigurări de bune intenţii din partea SUA  şi de la ţările gazdă ale sistemului. Vorbind o admirabilă limbă română,  cu o voce egală, netulburată de patimă ori regrete, fostul diplomat mă asigura că  oficialităţile politice şi militare de la Moscova  nu pot uita  promisiunile neonorate. Între ele, luna  mai a anului 1991 când, pentru Conferinţa de la Roma, SUA promiseseră dizolvarea  NATO, după ce în martie acelaşi an  se luase hotărârea desfiinţării Tratatului de la Varşovia.  Numai că, americanii nu şi-au respectat cuvântul. NATO există şi azi, când nostalgicii ar putea comemora 20 de ani de la îngroparea Pactului de la Varşovia.  Apoi, Rusiei i se promisese că dacă tot nu s-a desfiinţat concomitent cu Tratatul de la Varşovia, aşa cum bilateral se convenise, NATO se va transforma dintr-o alianţă militară, în una cu rol preponderent politic.  Şi că, prin însăşi statutul său, fiind o alianţă pur defensivă, nu va acţiona niciodată în afara teritoriilor ţărilor componente. Dar, nici de data aceasta nu s-a întâmplat aşa. NATO şi-a păstrat, ba chiar întărit permanent componenta militară, s-a extins continuu, apropiindu-se periculos de graniţele Rusie. În chiar art.1 al Tratatului Nord – Atlantic, îmi spunea bătrânul diplomat, este înscris angajamentul statelor aliate să rezolve prin mijloace paşnice orice dispută internaţională în care ar putea fi implicate, astfel încât să nu aducă atingere păcii, securităţii şi dreptului internaţional şi să se abţină să recurgă în relaţiile internaţionale la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei  în vreun mod incopatibil cu obiectivele Naţiunilor Unite. „Şi trupe ale NATO se află azi, şi luptă, în Afganistan, în  Libia şi în alte ţări ale lumii, în mod mai mult sau mai puţin „compatibil” cu obiectivele ONU. Cum să mai crezi azi în alte promisiuni?”, şi-a încheiat el, cu o întrebare, explicaţia.

Urmăresc în presă modul în care se derulează procesul de instalare a „scutului” american. În iulie 2010 Polonia a semnat acceptarea instalaţiilor pe propriul teritoriu. Apoi, în mai 2011, a fost rândul României. Rusia a solicitat, solicită,  şi aşteaptă garanţii. Moscova insistă ca SUA să o implice direct în  proiectul aflat în derulare. „O simplă declaraţie nu va fi suficientă. Avem nevoie de un act juridic viabil”, afirma cu două săptămâni în urmă generalul rus Andrei Tretiak, după ce, în legătură cu scutul american din Europa, declarase agenţiilor de presă ruseşti:  „Va fi un pericol real pentru forţele noastre strategice nucleare”. “Rusia va fi obligată să ia o serie de măsuri pentru a face faţă scutului şi, din acest moment, sunt sigur că va începe o cursă a înarmării de care nimeni nu are nevoie.” Sună a ameninţare… Deci, lucrurile nu sunt nici atât de clare cum par a fi şi nici atât de simple cum ar dori unii să se creadă.

Ca o ironie a sorţii, ideea “scutului” nici nu pare a fi  americană. În octombrie 1995, cotidianul rus “Komsomolskaia Pravda”, sub semnătura lui Alecsandr Liasko, tipărea:”Judecând după unele afirmaţii ale lui Pavel Graciov, în urma discuţiilor avute cu Boris Elţân la Soci, armata este gata să treacă la înălţarea unui scut nuclear deasupra cetăţii asediate, respectiv deasupra Rusiei. Nu este exclus ca proiectul ca atare, dar mai ales aducerea lui la cunoştinţa opiniei publice , să servească drept instrument de presiune asupra Occidentului: – Nu vă jucaţi cu Rusia!  Altfel, ea va reveni, din partenerul  civilizat de azi, la  postura de  sperietoare pentru democraţia occidentală!”

Meandrele istoriei… Ori nu!