NO FLY ZONE, SAU RĂZBOI CU GUST DE ŢIŢEI?

                                    (Subtitlu: „ Cu degetul tremurând pe trăgaci, sau invers”)

            19 martie 2011, ora 16.45 GMT.  Comunitatea internaţională este angajată într-un război nou-nouţ. Pentru că, deşi se doreşte doar instaurarea unei „no fly zone” deasupra teritoriului Libiei, ceea ce se întâmplă tot război se numeşte. Un război ciudat, declanşat ca urmare a unei rezoluţii a Consiliului de Securitate al ONU în care este invocată protejarea civililor libieni împotriva unui dictator fără simţul realităţii, nemilos şi fără intenţia de a-şi mulţumi  populaţia. Un dictator, aşa cum sunt toţi dictatorii din lume.  Cu nimic deosebit de alţii.

Civilii, cei ce ar urma să fie protejaţi prin rezoluţia ONU, sunt  înarmaţi până în dinţi cu arme de toate tipurile, de la pistolete la rachete şi de la mitaliere antiaeriene la avioane. Despre intenţiile reale ale lor, ale  civililor „fără protecţie”,  mai persistă unele neclarităţi amplificate şi ele de evidenţa că intervenţia externă se suprapune unui război civil. Să mai punem la socoteală şi adevărul că, fără trupe în zonă,  datele din teren nu pot fi verificate în timp real şi ca urmare atrocităţi ale opozanţilor lui Gadafi, ori a susţinătorilor săi, pot fi puse pe seama forţelor coaliţiei angajate pe teatrul libian de operaţiuni militare , cu posibile repercursiuni  de imagine pentru fiecare dintre statele participante?  

            Spun război „ciudat” şi pentru că mi se pare absurd că se poate porni un război – cea mai brutală formă de distrugere a omului şi a bunurilor sale – din motive umanitare. Spun „ciudat” fiindcă eu mă încăpăţânez să cred că fiecare război are drept cauză un interes major. Sau mai multe interese. Niciodată motive umanitare. Poate şi numai din cauză că cele două noţiuni, război şi umanitarism, se  exclud reciproc.

            Coordonând în mare parte operaţiunile militare, asupra cărora NATO   s-a pronunţat cu întârziere şi într-o manieră nespecifică Alianţei, SUA se angajează din ziua de 19 martie a anului 2011, ca naţiune, în cel de al treilea război consecutiv împotriva lumii musulmane. Libia adăugându-se teatrelor de operaţiuni încă active din Irak şi Afganistan. Toate ţări musulmane. Aspectul religios, deşi extrem de sensibil, rămâne  în umbra intereselor economice ori strategice ale marilor puteri.  Pentru că, vorbind în limbajul marilor interese, nu SUA sunt vinovate că petrolul şi alte multe materiale strategice de maxim interes pentru America se află exact sub sub locul unde cei aflaţi deasupra se închină lui Allah. S-ar putea, totuşi, ca slujitorii atotputernicului Allah să nu fie de acord cu logica intereselor majore. Ceea ce nu va simplifica în nici un mod lucrurile.

Privitor la valoarea şi cantitatea resurselor, nu încape vreun dubiu. Este de notorietate că polii petrolului sunt consideraţi a se afla în zonele din Golful Persic, Marea Caspică şi nordul Africii. Întâmplător ori nu, războaiele pentru alungarea unor dictatori odioşi ori a talibanilor înapoiaţi, tocmai pe acolo au loc. Datele statistice arată că Irakul posedă al doilea mare zăcământ petrolier din regiune, care permite exploatarea pentru cea mai îndelungată perioadă de timp din aria Golfului Persic, 122,3 ani!  Tot întâmplător ori nu, aceleaşi analize susţin că Libia stă pe o mare de petrol care va permite extragerea, la nivelul actual de exploatare, încă 59,1 ani. Cel mai mult, ca timp, din Africa! Comparativ, rezervele nord-americane ar putea fi epuizate în 8 ani şi ale Marii Britanii în 5,1 ani.

            Nici în Afganistan nu se luptă fără un sens economic. Cercetările americane au descoperit resurse minerale, neexploatate încă, în valoare de peste un trilion de dolari. Este vorba de fier, cupru, argint, aur şi alte minerale rare. Inclusiv petrol. Dar mai ales litiu, metal de mare valoare strategică în industria electronică, aeronautică, şi nu numai. În iunie 2010, generalul David H Petraeus, comandantul forţelor americane din Afganistan, referindu-se la rezervele minerale locale, declara: „Există un potenţial enorm aici!”. Tot surse americane apreciază că în scurt timp Afganistanul ar putea deveni „Arabia Saudită a litiului”.

            Cred că nu  există cineva cât de cât informat despre cum merge lumea care să nu ştie cine, alături desigur de poporul libian, va profita de pe urma plecării ori a alungării lui Gadafi, aşa cum nimeni nu are dubii asupra celor care au avut cel mai mult de câştigat după schimbarea de regim din Irak. Şi, desigur,  nimeni nu va avea dubii asupra celor care, în eventualitatea îngenuncherii talibanilor, vor coordona exploatarea  resurselor Afganistanului. Pentru că aici este vorba de interese. De mii de miliarde de dolari! Iar cu războiul se cheltuie enorm şi banii trebuie recuperaţi, înzecit dacă se poate.

            În ceea ce priveşte poziţia oficială a României, putem fi liniştiţi. Nu prea există. Deoarece, se pare, România nu mai are interese. De nici un fel.  Şi nici potenţial militar. Preşedintele ţării (şi Comandant al Forţelor Armate) care iniţial spusese că ”în acest moment România nu susţine o soluţie militară în Libia”, soluţie care în opinia domniei sale  ar reprezenta „ o eroare politică majoră”, în prezent afirmă oficial: „ nu avem capabilităţi” şi  „nu avem cu ce să participăm la această fază pentru că avioanele noastre nu fac faţă.”  Deci, din punct de vedere militar, s-a ajuns ca  România să fie  în afara oricăror jocuri importante pe plan internaţional. Din nefericire realitatea noastră militară, confirmată indirect şi de preşedinte,  ne arată că astăzi depindem în totalitate de Alianţa Nord Atlantică. Că, fără intervenţia NATO, nu suntem capabili nici ţara să ne-o apărăm!

            PS 1. Între timp se pare că atât NATO cât şi noi am aflat că avem o fregată (unii spun că două…). Şi o trimitem la război  peste o lună, când probabil Gadafi va fi plecat aiurea ori va fi ajuns în faţa lui Allah, lovit (din greşeală, fireşte) de vreuna din rachetele care-şi aleg ţinta  cu o precizie chirurgicală.

            PS 2. Am auzit precizarea preşedintelui că acest război nu are legătură cu petrolul fiindcă şi aşa „era” al aliaţilor care acum trag în libieni într-o relativ instantanee unitate de voinţă. Nu comentez, deoarece ar trebui să-mi jignesc preşedintele. Rău. Şi eu sunt un tip care mai are la el cei şapte ani de acasă.