O LECTIE

O LECŢIE

Arde nordul Africii. Focul se întinde spre continental asiatic şi are deja reverberaţii în vechea Persie. Privit cu ochii celui care a trăit în jăratecul european de acum două decenii, acest foc seamănă suspect de mult cu lanţul „revoluţionar” care  a zguduit atunci bătrânul continent.

Este mult prea complicat şi nu  am suficiente argumente pentru a risca  să mă pronunţ  asupra a ceea ce bănuiesc că se ascunde în spatele acestor revolte aparent spontane, lipsite de conducători la vedere dar, surprinzător, victorioase în două ţări extrem de importante pentru stabilitatea acelei părţi a lumii. Şi pentru imensele bogăţii naturale de care dispun. Scriind aceste rânduri, aflu  că este deja pregătită pentru acelaşi destin şi o a treia, bogată în petrol,  ţară nord-africană.

Desigur, istoria va decodifica subtila carte care se joacă acum. Poate prea târziu pentru ca unii dintre noi să se poată bucura, ori nu, de justeţea previziunilor proprii…

Între multele învăţăminte reieşite din  drama cu care popoare din nordul Africii se confruntă, există unul cu o semnificaţie aparte, de care conducătorii României ar trebui să ţină cont. Este acela care impune existenţa unui respect real acordat  armatei naţionale  şi  slujbaşilor săi.

Suntem, a nu ştiu câta oară în istorie, martori la o lecţie de viaţă  care arată  că sunt momente în care  instituţia militară poate fi singura de care depinde supravieţuirea  unei naţiuni. Care demonstrează că  armata este structura socială  care are un rol esenţial,  de neînlocuit, în întreaga istorie a statelor lumii, de la apariţia lor şi până în prezent.

Atentatul brutal şi inconştient la care asistăm în România, pornit de la cele mai înalte demnităţi ale statului,  asupra poziţiei militarului în societate, asupra ierarhiei militare ca element definitoriu al tăriei şi disciplinei armatei, asupra rolului şi menirii oşteanului în contextul naţional, are implicaţii pe termen lung şi consecinţe de cele mai multe ori ireparabile.

Voci calificate au atras atenţia de nenumărate ori că renunţarea la tăria armatei proprii pe considerentul că ne vor apăra alţii este complet iluzorie,  reprezentând  unul dintre factorii istorici  determinanţi în dispariţia unor popoare de pe harta lumii. Avertismentele au fost, ca multe altele, ignorate…

Personal, nu găsesc nici un argument care să scuze atitudinea faţă de armata naţională a conducătorilor noştri de azi. Şi de ieri. Nu pot fi invocate nici prezumţia de incompetenţă, nici aceea de ignoranţă. Nu poate avea drept temei nici apartenenţa la o anume alianţă şi nici existenţa diverşilor  factori economici interni şi internaţionali de o natură sau alta. Din punct de vedere al interesului naţional, nu există un motiv acceptabil pentru ca o ţară cu 22 milioane de oameni, cu un teritoriu de circa 240.000 Km patraţi, aflată într-o zonă  a lumii extrem de sensibilă din punct de vedere geostrategic, să îşi reducă efectivele cu mai mult de 75%  în cincisprezece ani. Fără a pune nimic în loc. Fără a  adăuga nimic concret pentru noua armată. Nici din punct de vedere structural, nici al înzestrării şi nici din punct de vedere al echipării şi remunerării militarilor. Împrăştiind în cele patru zări patrimoniul armatei, terenuri, clădiri, edificii culturale şi puncte de comandă strategice, muniţie, armament şi echipament. O ţară nu se apără punând vorbe în loc de tunuri pe câmpul de luptă sau utilizând promisiuni în loc de gloanţe!

Dacă  mai era necesar, pentru a avea imaginea completă a şubrezirii  fără precedent a sistemului militar de apărare al ţării, putem nota că se fac eforturi politice susţinute pentru a ilegitima corpul  militarilor în rezervă, prin ruperea legăturii sale cu instituţia militară. Se renunţă astfel, deliberat, la  circa 80.000 de militari superprofesionalizaţi care, în caz de război,  ar dubla practic efectivele active în numai două zile.

Nu poate exista vreo  scuză pentru starea de politizare a armatei (dincolo de limita suportabilităţii!) ori pentru ridicarea la demnitatea de general a sute de  slujbaşi politici lipsiţi de merite militare. Aceste acţiuni, aparent fără semnificaţie socială directă, decredibilizează iremediabil instituţia militară şi îi aduce tot atâtea deservicii câte  au provoacat  umilirea  programată a militarului, în orice ipostază s-ar găsi el.

Pentru a readuce armata la  stadiul  care să-i permită îndeplinirea menirii sale  esenţiale – descurajarea  oricărui  agresor potenţial – şi pentru atingerea  în acest scop a nivelului necesar de înzestrare, dotare şi dislocare operativă,  vor fi necesari ani îndelungaţi de muncă şi fonduri imense, completate de  un efort economic pe care ţara nu mai este astăzi capabilă să-l susţină.

Acum arde nordul Africii. Mâine s-ar putea să ia din nou foc Europa, vatră tradiţională a incendiilor cu statură mondială. Cei responsabili de destinul României ar trebui să ia aminte la  lecţia cu privire la rolul şi importanţa armatei. Lecţie  pe care astăzi, prin durerea altora,  viaţa ne-o predă în mod gratuit.

Nu văd şi nu mă aştept să apară o reacţie, un minim semn de înţelegere. Pentru că  din nefericire, ei, conducătorii noştri, par a suferi de o formă nouă de autism. Autismul colectiv.

(scris la 25.02.2011 şi apărut ca editorial în revista Qmagazine nr.101/2011)

Rating 3.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*