DESPRE  ÎNCREDEREA ÎN ARMATĂ

            Un recent sondaj de opinie constată că a scăzut încrederea populaţiei  în armata ţării. Agenţiile de presă consemnează evenimentul. Imediat, “analişti” pricepuţi la toate descoperă motivul. Odată găsită cauza, jurnaliştii o aruncă pe multiplele canale mass-media pentru ca  noi, cetăţenii, să ne dumirim. Şi aflăm, unii cu surprindere,  că încrederea populaţiei în armată a scăzut  deoarece  pensionarii militari au ieşit în stradă protestând împotriva scăderii pensiilor militare.

            Asocierea dintre protestul miltarilor în rezervă şi reducerea încrederii în armată este atât de stupidă, încât nu mă pot opri să nu constat că  în România postdecembristă manipularea maselor  a devenit un demers perpetuu. Adevărul este ascuns cotidian şi cu un tot mai desăvârşit meşteşug. Se minte din  interes partinic, din interes economic, de imagine, de impact social, din motive electorale, din prostie ori din prea multă deştăptăciune, de amorul artei ori numai pentru a fi în pas cu moda.  Aproape orice se întâmplă sau urmează a se produce devine temei pentru înşelăciune.  Eforturile pentru ascunderea adevărului sunt atât de mari, încât dusul cu vorba pare a se fi transformat  pentru unii într-o meserie extrem de profitabilă.  Viaţa lor este consacrată minciunii şi din minciună se hrănesc.

            Dar să revenim la adevăr.   Încrederea în armată a scăzut dramatic  ca urmare a unor acţiuni guvernamentale repetate, menite  decridibilizării  instituţiei militare.  Unele  deloc întâmplătoare, altele comise din prostie, incompetenţă, tembelism ori slugărnicie.

           Românii nu mai au încredere în armată deoarece simt că ea nu-i mai reprezintă. Ea pare a fi devenit  o instituţie care formează mercenari şi care nu mai cultivă, aşa cum o făcuse în mod tradiţional,  sentimente asimilate moralităţii, corectitudinii, bărbăţiei, sacrificiului suprem ori dragostei de ţară.  Modul în care este prezentată oficial,  zi de zi, le arată o  armată care a încetat a mai fi  formatoare de caractere.  O percep ca  altceva, cu totul  diferit de  instituţia aproape sfântă care marca trecerea fiecărui tânăr de la  adolescenţă la bărbăţie, pregătindu-l pentru viaţă.  

            Încrederea  scade pentru că  armata nu mai este privită ca fiind deasupra disputelor şi a intereselor politice, dedicată doar naţiunii şi crezurilor sale fundamentale.

           Cetăţeanul a văzut  cum, în mod indecent, apar peste noapte sute de generali.  Avansaţi  pe criterii pur politice. Este martor la inventarea unei elite militare lipsite de autenticitate, plămădită înafara cazărmii,  respinsă şi desconsiderată de adevăraţii militari. Astăzi, ei, falşii , inundă fără de ruşine  realitatea publică românească afişându-şi uniforme, grade şi decoraţii  nemeritate.

            Omul de rând este indignat văzând  că armata este condusă  de o ceată de  parveniţi politic,  fără o pregătire temeinică, lipsiţi de simţ patriotic şi dragoste faţă de soldat.  El îşi schimbă părerea despre militari când vede  ofiţeri minţind în numele unor interese de partid.  Este decepţionat atunci când descoperă arivism, corupţie, minciună şi decădere morală în interiorul  organismului militar pe care îl ştia integru.

             Cetăţeanul resimte din plin ofensiva guvernamentală destinată umilirii şi decredibilizării militarului român. Răspunde în felul său, retrăgându-şi încrederea,  la străduinţa politică de a transforma  militarul de carieră  într-un leneş, într-un profitor şi un netrebuincios  apendice social.  

            Reducerea încrederii în armată  exprimă îndoiala  în raport cu potenţialul de voinţă şi cu dreapta ierarhie a oamenilor în uniformă. Cum ar putea fi altfel când politicieni aflaţi la putere  îndeamnă la  nerespectarea gradelor militare, legiferează   transformarea în civili a militarilor în rezervă, promulgă desfiinţarea  pensiei militare de stat, consfinţesc  prin legi salariale uniformiste  schimbarea soldei în salariu şi prefacerea soldatului într-un funcţionar?

             Cum să nu scadă încrederea în armată când celebri formatori de opinie afirmă necontenit de pe sticla televizoarelor că armata reprezintă doar  o povară pentru ţară?  Că, în caz de nevoie, ţara ne va fi apărată de soldaţii altor ţări, mai apropiate sau mai depărtate?  Cum să se mai păstreze încrederea în armată când  înzestrarea cea mai modernă pentru trupele noastre  este şi se preconizează a fi    tehnica militară pe care alţii o aruncă la gunoi?

           Cum să se mai menţină încrederea în omul aflat în serviciul ţării când acesta este tratat ca un asistat social, când solda sa creşte sau scade după cum ies sau nu socotelile unui ministru al finanţelor rătăcit într-o funcţie mult sub posibilităţile sale intelectuale, când bugetul armatei a devenit terenul de joacă şi de  experiment al unui prim-ministru ostil instituţiei militare, lipsit de simţul istoriei şi secondat de un ministru al apărării servil şi parvenit?  

              Şi, poate nu în ultimă instanţă, cum să nu se reducă încrederea în armată când cetăţeanul vede cum o instituţie atât de importantă este distrusă sistematic fără ca reprezentanţii săi să o apere. Fără ca personalităţi recunoscute ale armatei să ia atitudine, să  lupte cu arme legale pentru stabilitatea acestei instituţii fundamentale şi păstrarea prestigiului militarului român?

             După cum vedeţi,  protestul pensionarilor militari devine cauza scăderii încrederii în armată doar pentru aceia care nu cunosc adevărul ori nu doresc ca acest adevăr să devină public. Imensa presiune care se exercită asupra Armatei Române durează de aproape cincisprezece ani şi a erodat încet, dar sigur,  fiinţa instituţiei militare. Şi imaginea sa.  A generat valuri de nemulţumire mută în rândul militarilor activi, a determinat disperarea şi furia manifestată public a militarilor în rezervă.  

            Efectele viitoare ale unei astfel de politici nu sunt dificil de imaginat. Sunt însă, în mod sigur, aproape imposibil de reparat. Personal, nu pot decât să sper că  ţara nu va fi pusă în situaţia de a “beneficia” de rezultatele acestei politici. Pentru că, în caz contrar,  este puţin probabil să mai  supravieţuiască vinovaţii de azi.  Ori cei care ar fi trebuit să-i tragă la răspundere. Şi, probabil, nici România nu ar rămâne aşa cum o ştim.