INFERNUL

                                                                                   “Aici jelanii, vaier şi suspine

                                                                        Cutremurau văzduhul gol de stele

                                                                        De-îmi umeziră-a ochilor lumine”

                                                                             Dante Aligheri, Infernul (cîntul III,3-22)

            Mă întâlnesc aproape zilnic cu militari în rezervă şi retragere. Vârstnici.  Oameni marcaţi de anii plini de renunţări  şi de sacrificii.  Între ei, mulţi care au jalonat prin calităţile lor  existenţa adevăratei Armate.  Şi a ţării.  Repere la care cei  de astăzi ar trebui să se raporteze. Ei sunt, încă, mari personalităţi. Profesori universitari, cercetători, matematicieni, istorici,  medici renumiţi, ingineri de mare valoare, piloţi, scriitori, poeţi, sportivi, artişti.

           Adun, fără a dori neapărat s-o fac, zeci de semnale de la ei.  Şi găsesc    nedreptate. Adevăraţi  munţi de nedreptate. Care le apasă capetele încărunţite şi le biciueşte minţile încă sclipitoare sub cortina anonimatului.  Descopăr oameni batjocoriţi la vârsta la care ar trebui să li se aducă onoruri şi mulţumiri. Giuvaere ale acestei naţii, aruncate la gunoi.   Aflu de la ei tristeţe, disperare şi umilinţă.  Uneori furie . Şi, de  pretutindeni, neputinţă.

          Ei nu se mai nasc odată. Acum ar trebui preţuiţi,  utilizată expertiza şi inteligenţa lor. În folosul şi pentru binele ţării. 

          Dar nu are cine s-o facă. Guvernului nu-i pasă. Mai marii armatei s-au înconjurat de oameni care nu ştiu sau nu vor să spună adevărul.  Au lângă ei  slujbaşi tăcuţi, care iubesc  poziţia în care vremelnic au ajuns mai mult decât demnitatea. Uitând respectul pe care îl datorează înaintaşilor. Uitându-le  până şi numele.

           Poate nu toţi cei aflaţi alături de conducerea armatei sunt aşa. Poate comit o nedreptate. Dar nu am de ales. Fiindcă vocile celor care sunt altfel  nu se aud. Iar faptele lor, nu se văd. Deloc! Niciodată! 

          Un guvern ieşit din tenebre, care va marca iremediabil una din cele mai negre  pete din istoria modernă a poporului român, s-a întors şi împotriva militarilor. Mânat de mirajul banilor.  Bani cu care sa sature lăcomia clienţilor politici. Care să le îmbogăţească familiile.  Care să le asigure mai multă putere şi să le confere mai multă influenţă.

          Insensibil la învăţămintele istoriei, acest guvern distruge până şi singurul apărător adevărat, palpabil  şi perpetuu al ţării. Armata.      

          Ne-a  invadat existenţa cu cohorte sălbatice de   politicieni primitivi care, precum cuceritorii din vremurile întunecate ale omenirii, nu iartă nimic. Lipsiţi de sentimentul omenesc al milei, ei trec prin sabia sărăcirii  bătrâni, tineri, mame, prunci. Bărbaţii în putere şi pe cei atinşi de boală. Neagă elitele şi valorile  naţiei. Dărâmă statuile morale ale naţiunii aşa cum faraonii egipteni rupeau cu dalta, de pe stânca destinată nemuririi, chipul,  numele  şi istoria scrisă a predecesorilor.  Totul  în numele unui nou zeu.

         Sub orice cârmuire se vor găsi slugi credincioase. Inşi doritori de mărire fără merite, de putere fără harul conducerii, de îmbogăţire fără muncă. Paraziti.

         În apropierea fiecărui lider se vor afla câţiva gata să facă treburile murdare, trădători şi falsificatori, linguşitori şi laşi, învrăjbitori şi delapidatori.

          Dar numai liderii slabi, lepădătorii de popor şi cei fără de minte îi vor folosi pentru a învrăjbi oamenii între ei, pentru a demola stâlpii de susţinere ai ţării, pentru a întoarce  înapoi istoria. Pe vremea unor asemenea  conducători a înflorit impostura, ura, hoţia, crima, minciuna, prefăcătoria, dispreţul faţă de omul simplu şi tot atunci, armata a fost transformată  dintr-o instituţie care cultivă demnitatea şi curajul, într-o jalnică umbră îmbrăcată în uniforme de împrumut.

        Văd  astăzi mii de  militari care s-au pomenit săraci,  împinşi  în mizerie şi chinuiţi zi de zi, fără a  avea  puterea şi dreptul legal  să se împotrivească. Fără să priceapă  motivul pentru care au parte de atâta dispreţ. Fără să-şi înţeleagă pedeapsa. Azvârliţi  nevinovaţi  în adâncurile viciate ale unor legi profund nedrepte.

          Întâlnindu-mă cu aceşti oameni chinuiţi inutil şi ascultându-le cuvintele încărcate de suferinţă,  îmi revine în minte Infernul lui Dante.  Începând cu inscripţia de la intrare: „ Lăsaţi orice speranţă, voi cei care intraţi aici!”, continuând cu ierarhizarea dantescă a viciilor. A păcătoşilor prezenţi în lumea lui Lucifer. Întrucât, în Infernul  gândit de Dante Aligheri, fiecare păcătos îşi afla locul.  Mai aproape de Satana, păcatul lor fiind mai mare:  trădătorii de patrie, falsificatorii, semănătorii de vrajbă, sfătuitorii de înşelăciune, hoţii, ipocriţii, delapidatorii, linguşitorii, defăimătorii, pustiitorii, ucigaşii, risipitorii, mâncăii, desfrânaţii şi laşii. Un cortegiu infect. Şi atât de actual peste secole.

        Este şi  alaiul zilelor noastre!  Numai că, în ţara numită România, printr-un miracol blestemat,  păcătoşii care îl înconjoară pe Satana nu se perpelesc în focurile iadului. Ei sunt supuşii fideli ai răului. Şi împreună cu răul, prosperă. Trăiesc în bucurie, bogăţie  şi lux.  Suferă, doar cei fără de păcat.

        În acelaşi timp aici, în iadul românesc, la fel ca în infernul  Divinei Comedii, vedem cum  indiferenţii aleargă veşnic şi fără de rost după un steag, furiile seamănă răzbunare şi gâlceavă, iar  monstrul Gerion-simbolul fraudei-se plimbă nestingherit prin cele mai înalte sfere.   

        Nu mai adaug nimic, vârstnicii  mei prieteni! Militari sau nu. Cei cărora, cu respect,  v-am dedicat aceste rânduri drept  mângâiere sfioasă peste părul alb.  Vă las să judecaţi cu mintea voastră. Având   în suflet, fiecare, realitatea.  Trăită azi.  Ca o piatră fierbinte.  

  (scris în dec 2010 si publicat ca editorial în revista   „Qmagazine” nr 97/2010)