Spectacol. Acesta este cuvântul care sintetizează ceea ce se întâmplă acum în România. Un spectacol de imagine costisitor, pus în scenă cu banii scoși din buzunarele tot mai goale ale cetățeanului român și dedicat prostirii acestuia. O reprezentație continuă, susținută de actori politici numiți de marele regizor apusean din interese străine nouă, sau populată cu figuranți aleși de noi, prostește, la fiecare patru ani. Pe scena mare cât țara afli tineri selectați pe sprânceană, abia extrași din umbra tenebroaselor culoare ale prea largilor culise politice, ori întâlnești, iarăși și iarăși, aceiași interpreți cu vechime, îndelung hârșâiți în înghesuiala teribilă din spatele și din fața cortinei. Ei sunt îmbogățiții, cei care și-au adunat averi prin îndelungata și suculenta prestație publică, operațiune atât perfectă încât, pe alocuri, se înrudește cu prestidigitația: ”arta” aceea veche a șnapanilor care se bazează pe neatenția spectatorului și pe iuțeala de mână a prestatorului. Fațetele acestui măreț spectacol național, numit la noi (în mod aproape bășcălios) democrație tipic românească, sunt nenumărate.
Ieșirile tot mai dese la rampă ale mutului Werner transformat subit, ca printr-o repetabilă minune mioritică, într-un orator gângav stimulat până la orgasm de luminile înșelătoare ale televiziunilor; exersarea cu orice ocazie a artificialului zâmbet suveran afișat deasupra nodului ireproșabil al cravatei veșnic azurii (probabil pentru a se asorta la culoarea ochilor caracteristică celor sosiți aici din cetățile Siebenbürgers). Toate acestea sunt, fără îndoială, parte a unui spectacol grotesc în care el, Iohannis, este doar actorul. Parte a marelui spectacol este și încăpățânarea bovină cu care președintele respinge apriori orice propunere emanată de guvernul care cântă în Corul Mamelucilor sub bagheta blondă a ușor veștejitei doamne prim-ministru.
Risipirea către zări neștiute, în numai doi ani, a câtorva zeci de miniștri; declanșarea moțiunii de cenzură împotriva propriului guvern, acțiune capabilă să uluiască mapamondul întocmai ca improbabila întâlnire de la București cu extratereștrii; refuzul suzeran al marelui sas de a accepta alungarea de la comanda procurorilor a vechiului și utilului servitor Augustin. Sunt, toate, acte ale aceluiași spectacol.
Plimbarea țanțoșă a președintelui Camerei Deputaților pe nesfârșitele culoare ale Parlamentului, înconjurat de gloata pestriță a nenumeroșilor ciraci, purtând ostentativ în fiecare mână câte o valiză nou-nouță și mai apoi răsfoirea demonstrativă a unor documente din care citește teatral, exersându-și dicția în fața ziariștilor, reprezintă, fără niciun dubiu, o altă fațetă a marelui spectacol.
Împroșcarea, de la tribuna parlamentului, cu fraze mincinoase; apostrofările, aplauzele și tropăiturile ce reverberează asurzitor în înaltele cupole; afișarea de lozinci incintatoare și fluturarea de benere viu colorate în spațiul unde ar trebui să se conceapă legile țării; lanțurile umane tăvălindu-se peste covoarele țesute pe vremea împușcatului și care, în mod ostentativ, mai împodobesc și după o jumătate de secol largile coridoare ale Casei Poporului care n-a fost niciodată a poporului; subtilizarea de voturi demnă de maeștrii șmanglitorilor din tramvaie; prezența prin colțuri discrete a prea îmbuibaților parlamentari care leagă din vârful degetelor cruci largi mânuite spre umeri și sărutatul sfios de icoane ascunse iscusit în palmă în timp ce se caută, cu coada ochiului, camerele de luat vederi. Toate, parte a aceluiași spectacol.
Mulțimile tălăzuind în piețe; strigăturile guturale și țopăiala în numele ”dreptății” prin ploaie, viscol ori furtună; zămislirea în direct de martiri ai haștagului molestați în timp ce aruncă spre forțele de ordine cu sticle incendiare; atacurile totdeauna neizbutite ale sediului guvernului; dezvelirea demonstrativă a piepturilor păroase în fața grenadelor cu gaze lacrimogene și încrâncenarea dedicată zmulgerii pietrelor din caldarâm. Toate, fațete ale marelui spectacol numit democrație românească.
Dumnezeii întrupați în procurori și pogorâți printre noi, vinovați sau nu, pentru a prefigura Armaghedonul; judecătorii care practică Justiția chioară, legată numai la ochiul de pe partea mâinii în care primește șpaga; anticorupții națiunii plecați prin sate și mutând bibliile sfinte de pe o capotă de mașină pe alta. Toate, tablouri intimidante ale aceluiași spectacol.
Marea și sfânta privatizare care urma să ne urce rapid în rândul statelor profund democratice; distrugerea industriei autohtone pentru a face loc marilor investitori străini ce urmau să vină aici cu miere și cu lapte muls direct din ugerul generos al democrațiilor lumii capitaliste; desființarea stagiului militar, decimarea armatei și aruncarea la fiare vechi a industriei de apărare pentru că, din moment ce suntem parte a Marii Alianțe, Ea ne va înzestra și apăra ”for ever”. Doar scene și scenete în marele spectacol.
Fericirea perpetuă și înfloritoarea bunăstare viitoare promise în miile de ore televizate prin gura, gestica și mimica, politicienilor de toate culorile curcubeului; miile de kilometri de autostrăzi rămase pe hârtie pe care vor zburda mașinile luxoase ale cetățeanului de rând în aplauzele alesului său din parlament; integrarea europeană cu drepturi depline și la egalitate cu bogații lumii care, din dragoste frățească, ne vor ajuta să ajungem la fel de avuți ca ei; munca neîngrădită și plătită corect în oricare dintre statele europene pentru că, nu-i așa, avem statut de cetățean european; Toate, dar chiar toate, doar cântece de pahar și arii de operetă susținute de primadone politice somptuoase în aceeași reprezentație teatrală de toată jena.
Spectacol. Un spectacol la care, de 30 de ani, ne uităm cu gurile căscate, încremeniți într-o neobosită speranță de om prost, hipnotizați de vobele goale, așteptând să se producă cu noi minunile promise de politicieni. O întreagă generație s-a născut și a crescut, mințită, în scaunele iscusit aranjate din fața acestei uriașei scene. Derutată, ea, tânăra generație, se întreabă azi în care parte a lumii se află adevărul și nu reușește să priceapă cine suntem și încotro ne îndreptăm. Și, această nouă generație are dreptul la un răspuns cinstit. Unul pe care nimeni nu i-l dă.
Nimic nu este veșnic. Orice spectacol are un început, clipa în care cortina se ridică, și un sfârșit, momentul în care cortina cade. Oare ce vom descoperi în jurul nostru, treziți din lunga prosteală, când se va lăsa definitiv cortina? Atunci, toți Wernerii, Dragneacii, Dăncilele, Băseștii și aplaudacii lor vor fi dispărut de mult. Ceea ce va rămâne, fiind singura care nu poate pleca nicăieri, este țara. Mulsă de resurse, jumulită de tradiții, sărăcită de inteligență, violată moral și cultural, scoasă cu forța din propria istorie, lăsată fără de apărare în fața hulpavilor călăi de popoare (în administrația Trump se discută tot mai serios posibilitatea retragerii SUA din NATO…), ea, Țara, nu ne va ierta niciodată. Fiindcă, vina ne aparține în totalitate!