Aţi crezut cumva că în DNA se încalcă legea? V-a trecut prin minte că procurorii DNA  ar fi capabili să fabrice probe? V-aţi închipuit cumva că procurorii de elită ai acestei mult lăudate Direcţii a Parchetului obligă martorii să semneze declaraţii false? V-aţi imaginat că procurorii DNA vorbesc ca la uşa cortului, că în discursul lor înjurăturile sunt mai prezente decât propoziţiile curate?  Înseamnă că sunteţi nişte INCULPAŢI! Nişte viitori „paradiţi”  pasibili de „daune totale”! Şi, odată intraţi în categoria inculpaţilor, conform celor susţinute public de doamna procuror şef, nu mai aveţi drepturi. Nu mai puteţi întreba. Nu mai puteţi avea nici măcar îndoieli. V-a dispărut şi ultima urmă de credibilitate.

Ca şi dumneavoastră, tot de la doamna procuror şef, am aflat că subordonaţii domniei sale se află mult deasupra oricărui alt muritor. Ascultând-o, am avut impresia că ei poartă sub hainele de fiecare zi aripi albe, nevăzute pentru vulg. Aripi de înger, plantate acolo de forţe invizibile cu puteri mult peste sforţarea de ripostă a României, acum doar o neputincioasă colonie de tip nou aflată la margine de continent. Ce ne mai spune doamna procuror şef? Ne mai zice, cu voce tremurândă de convingere, că procurorii DNA nu greşesc niciodată, fiindcă numai ei sunt depozitarii adevărului. Că doar lor le stă în fire, ca un dat divin venit de peste mări, să ştie de la prima privire dacă eşti vinovat sau nu.

Uşor indignată fiindcă este pusă în situaţia să dea explicaţii, doamna încearcă să ne convingă că, dintre toţi trăitorii pe meleaguri româneşti, numai subordonaţii ei sunt aceia care, urmând probabil aceeaşi porunca divină, ne pot împarţi în două cete: în înculpaţi şi restul lumii. Ca orice adevărată armată a dreptăţii, DNA are un steag. Pe steag e scris (nu este clar de cine, dar în limba română) „Lupta împotriva corupţiei”. Şi, sub acest stindard, în numele înscrisului acela, procurorilor DNA le este permis orice. ORICE! Noi, muritorii, nu-i putem critica. Instanţele nu-i pot judeca. Victimele nu pot protesta, iar cei care li se împotrivesc chiar şi cu un cuvânt sau le desconspiră ilegalităţile sunt imediat pedepsiţi. Nu contează ce poziţie pe scara valorilor sociale ocupă persoanele care au îndrăznit să crâcnească. Pot fi simpli cetăţeni, judecători neascultători, parlamentari răvrătiţi, jurnalişti prea guralivi, miniştri ori prim-miniştri. Au fost luaţi în vizor? Gata, sunt „arşi din zbor”! Ca în Tartar (locul unde erau pedepsiţi cei care greşeau faţă de zei), rezultatul muncii acestor procurori, eroismul lor profesional, este apreciat de doamna procuror şef după numărul celor pe care i-au nenorocit şi după statutul social al celor condamnaţi. Au închis un ministru? Înseamnă că au dat dovadă de curaj şi, gata promovarea! În “lucrarea” întocmită pentru “paradeală”, respectarea legii ori corectitudinea metodelor folosite nu au nicio relevanţă. Nu este important nici dacă persoana aceea a greşit cu adevărat sau nu. Când au “în plasă” un “peşte” mare, slujitorii “adevărului” scris în porunca divină n-or să se împiedice de amănuntul respectării legii. Iar tu, “peşte” mare sau mic, vinovat sau nu, în faţa acuzaţiilor reale sau inventate ale DNA, nu ai nicio putere. Aceşti devăraţi profesionişti cunosc o mulţime de metode de a te prezuma vinovat iar tu, inculpat nenorocit, mai ai de urmat o singură cale : puşcăria.

Uimit de tupeul şi minciunile doamnei plătite şi din banii mei ,am mai înţeles în seara aceea de februarie că dacă ai îndrăznit să-ţi pui întrebări asupra metodelor de lucru ale DNA, te-ai ars. Eşti atacat din toate părţile. Cum, de ce? Pentru că ai atacat inima sistemului judiciar românesc. Mai mult, ai atentat la SISTEMUL JUDICIAR în întregul său. Am aflat, că DNA nu este o simplă Direcţie a Parchetului, ci însăşi Justiţia. Iar dumneaei, doamna procuror şef, este fiinţa pământeană hărăzită să  întruchipeze ceea ce numim , generic, JUSTIŢIA României! Tot prin vocea vestitei doamne, am luat la cunoştinţă că orice îndoială în ceea ce priveşte legitimitatea acţiunilor procurorilor DNA este o blasfemie, o încercare brutală de subminare a Justiţiei cu „j” mare, o instigare menită să distrugă lupta anticorupţie din România, ba chiar un şantaj odios avându-i ca obiect pe dalbii luptători neînfricaţi în numele dreptăţii. Credeţi că exagerez? Nu mi-aş permite. Sunt lucruri pe care ni le-a declarat, aflată în faţa ziariştilor, chiar ea, „doamna K”, Justiţia în persoană!

În România, din cauza nepăsării noastre, a tuturor, s-a furat şi se fură mult. Imens. Mână în mână, minciuna şi corupţia conduc statul, motiv pentru care un demnitar cinstit este mai greu de găsit decât trifoiul cu patru foi. Tot din cauza apatiei noastre, minciuna a devenit virtute iar adevărul şi cinstea au fost trecute în rândul vulnerabilităţilor. Iată adevăratele motive pentru care avem nevoie ca de apă de un sistem judiciar serios care să stârpească hoţia, care să pedepsească tâlharii, care să-i osândească pe corupţi. Dar, în acelaşi timp, ne este necesară o justiţie prin care să respecte drepturile fiecăruia, o justiţie  care să nu umilească, care să caute şi să găsească adevărul cu metode legale. Şi, înainte de toate, avem nevoie de o Justiţie care, şi atunci când acuză, să respecte legea. O justiţie care să se afle departe de influenţa politică, ferită de imixtiuni externe, pusă numai şi numai în slujba cetăţeanului român.

Ce vedem în schimb? Vedem oripilaţi cum cei desemnaţi să cureţe ţara de nemernici, mint, fiind primii care nu dau doi bani pe lege. Vedem cum şefii lor îi apără şi, denaturând adevărul, le acoperă încălcările de lege. Vedem aproape zilnic cum cei meniţi să ne apere sunt încurajaţi să ne umilească, să ne calce în picioare demnitatea, să se comporte ca nişte infractori de cea mai joasă speţă. Vedem cum, crezându-ne tâmpiţi, procurorul şef al DNA susţine că este atacată (deşi se ştie intangibilă), afirmă că procurorii subordonaţi ei sunt nişte sfinţi (deşi îi vedem şi îi ascultăm comportându-se ca nişte golani) şi se jură că a pedepsit imediat orice greşeală a subordonaţilor (deşi de fiecare dată le-a apărat cu îndârjire derapajele evidente).

Este timpul să devenim conştienţi că toate cele de mai sus sunt semnele de ne confundat ale apariţiei cancerului democraţiei. Semnele evidente a ceea ce se numeşte boala puterii absolute. Boală alimentată, ca pretutindeni în lume, de sentimentul arogant al intangibilităţii. Ele dovedesc că, în România, a apărut o categorie socială extrem de periculoasă – tagma celor care se cred zei. Mesajul lor? „Nimic nu ne poate atinge!” Arma lor? Dosarul!

Scriind articolul, am încercat din răsputeri să nu generalizez. Să nu las să se înţeleagă că toţi procurorii ar fi la fel de neomenoşi. Dar, nu mă lasă, trăgându-mă de mânecă, exemplul judecătorului Greblă, al lui Ruşanu, Rarinca, Ţundrea şi a multor, multor altora cărora din moftul procurorilor sau pentru că, voit ori nu, au deranjat Sistemul li s-a distrus viaţa. Definitiv şi fără ca nimeni să plătească pentru asta!