De vreo douăzeci şi cinci de ani, distinse personalităţi, ajunse accidental sau nu în fruntea ţării, se străduiesc să-mi facă bine. Pare improbabil, dar o mulţime impresionantă de binefăcători s-au înghesuit să-mi fericească viitorul. Personal, nu m-aş încumeta să-i număr. Istoria însă, sunt sigur, îi va consemna pe fiecare.

Templul fericirii mele trebuia început de undeva. Şi s-a pornit prin a se da la topit acel “morman de fiare vechi” pe care noi, plebea, în naivitatea noastră, îl credeam a reprezenta industria românească. Coloşii industriali care asiguraseră pâinea de fiecare zi  pentru sute de mii de oameni deveniseră, realmente peste noapte, prea antidemocratici şi prea ruginiţi. Ei nu se încadrau în imaginea despre fericirea mea zămislită de mintea întâiului premier democratic al ţării. Nu vi-l mai amintiţi? E vorba despre prim-ministrul acela cu prenume de sfânt aflat la poarta raiului,  idolul fetelelor de la APACA.  Fete rămase, mai apoi, şi cu inima sfărâmată şi fără slujbă. Fiindcă nici ele, oarbe în dragostea lor, nu observaseră cât de opuse democraţiei erau maşinăriile cu care lucrau în fabrică şi cât de mult se împotriveau acele ruginării fericirii lor depline. Este acelaşi premier care, prin anul 1991, cu gândul la bunăstarea românilor, a deschis larg calea acestei ţări spre economisire.   “Ne costă mai putin să importăm grâul, decât să-l irigăm!”a decretat el. Prin urmare, ca să fim, şi eu şi tu, mulţumiţi pe deplin, a dat liber demolatorilor  sistemului naţional de irigaţii şi ne-a eliberat definitiv de o grijă în plus: combaterea secetei. Mulţumim, Petrică!

Mai apoi, mi s-a vrut binele şi prin decimarea armatei naţionale. Şi pe drept. Prea mult mâncau militarii închişi în cazărmile lor, prea numeroase şi ele. Prea mulţi bani, destinaţi dreptului meu la fericire, cheltuiau ei pe solde, pe armament, pe echipare şi pe instruire. Prea rare erau războaiele în Europa pentru a ne permite, ca naţiune cu gândul doar la bunăstarea cetăţenilor săi, să luăm pâinea de la gura nefericiţilor ca mine şi să o dăm îmbuibaţilor cu epoleţi… Acum, gata! Nu mai avem a ne plânge de Armată. Vorba poetului naţional: “Azi o vedem, dar nu e”.

Tot spre binele meu, aleşii mei au hotărât ca ţara să adere la Uniunea Europeană. Fără să fiu întrebat, întrucât eu, naiv din fire, habar nu aveam ce este bine pentru mine. Iar acum, mă simt de-a dreptul fericit! Sunt 10 ani de când, fără să mi se mai ceară paşaportul, pot să fiu scuipat şi numit ţigan pe treptele minunii gotice care se cheamă Notre-Dame de Paris, pot fi înjunghiat sub coaste “fiindcă toţi românii sunt hoţi”, în timp ce arunc un bănuţ  în Fontana di Trevi şi, cetăţean european cu drepturi depline, sunt absolut liber să lucrez cu normă întreagă ca gunoier pe lângă renumita Brandenburger Tor. Altă viaţă!

Mi s-a dorit binele şi prin cedarea pe nimic a aurului din munţi. Aur  pe care, brusc, după peste două mii de ani de exploatare, nu mai eram în stare să-l adun. Era nevoie de alţii, mai pricepuţi, să-l ia. Totodată, guvernatorul BNR (păstrat acelaşi de când s-a născut nepotul meu Ionică aflat acum în ultimul an la facultate), om preocupat de fericirea mea, a renunţat la dreptul ţării de a poseda poansonul recunoscut international pentru aurul românesc. De acum, sunt liniştit! România a fost scoasă din rândul producătorilor de aur recunoscuţi pe plan mondial.

Tot ei, nenumăraţii conducători aleşi sau nu de mine, au ajuns la concluzia că aş fi fost profund nefericit şi mult mai sărac dacă s-ar fi exploatat aici, în ţară, cărbunele subsolului nostru. Mă costa prea mult scoaterea lui de sub pământ. Bani grei, luaţi din buzunarul meu. Prin urmare, ei au închis toate minele şi acum importăm cărbune fain din vecinătate. Din Africa de Sud. Un alt cărbune, mult mai negru şi mai scump. Scump, dar merită!

Mi s-a mai explicat că aş suferi enorm dacă sondele româneşti ar fi rămas ale ţării. Ea,ţara, ar fi intrat în vrie, iar eu aş fi avut ameţeli, senzaţie de vomă… Ce s-o mai lungim?  Am fi ajuns la faliment! În plus, nu aş mai fi putut cumpăra benzină românească de la OMV. Şi, desigur, nici importa  gaze naturale de la ruşi.

Am mai aflat de la nenumăraţii ministri ai mediului, ai apelor şi ai pădurilor, învârtiţi ca puişorii pe rotisor în fotoliile din somptuoasa clădire ministerială, că pădurile, imensele păduri care ne înverzeau munţii, nu-mi puteau aduce fericirea doar prin simpla lor existenţă. Mai ales că, tot spre binele meu, fabricile româneşti de mobilă (fiare vechi şi ele!) dispăruseră definitiv. De aceea, cei care aveau dreptul la emiterea de legi, parlamentarii care cu cinste mă reprezintă, s-au gândit să-mi fie şi mai bine şi au dat pădurile pe nimic celor care, fără să-şi taie pădurile lor, scot bani buni din lemnul românesc. Decât păduri care să ne umbrească degeaba pământul, mai bine lipsă!

Şi la acest pământ, la partea agricolă a sa, s-au gândit cei care îmi doresc binele. El, pământul străbunilor mei, nu-mi aducea pic de fericire personală. Doar trudă şi transpiraţie, fiindcă îl lucram eu, din greu, cu plugul de la tatăl meu. Mi s-a explicat că, pentru bunăstarea mea, pământul meu mănos şi curat trebuia să fie  lucrat şi să aparţină celor care aveau puterea financiară s-o facă. Să transpire ei! Vedeţi cum statul meu, românesc, s-a gândit până şi la sudoarea frunţii mele?  Şi apreciez. Ce dacă ei, cei cu puterea bănească, sunt italieni, arabi, unguri, nemţi sau franţuzi? Nu-s tot oameni şi ei? Ce dacă mi-au cumpărat pământul de două sute de ori mai ieftin decât dacă ar fi fost pământ al ţării lor? Îl lucrează, îl stropesc din plin cu ierbicide şi fungicide, îl obligă să producă cum şi cât vor ei, cu şi pentru banii lor. Important este că ţara are, în sfârşit, un pământ productiv!

Mi s-a dorit binele şi prin obligativitatea vaccinării copiilor mei. Este atât de evidentă dorinţa de le fi mai bine urmaşilor personali, încât eu m-aş fi simţit profund nefericit dacă nu mi s-ar fi explicat cât de bine îi fac copilului meu aluminiul şi mercurul din vaccinurile importate. Da, e adevărat, sunt ele, vaccinurile acestea, uşor expirate. Expirate, dar numai în folosul meu. Să nu mi se ia prea mulţi ani la contractare. Vaccinurile proaspete ar costa mult mai mult… Şi, desigur, nu m-aş fi simţit deloc confortabil dacă nu aş fi fost amendat cu salariul meu pe un an pentru o eventuală neîncredere în binele pe care mi-l vrea mie şi copiilor mei guvernul României prin Ministerul Sănătăţii.

Cu scuze că intru şi în probleme mai intime, trebuie să-mi exprim şi faţă de voi bucuria ce mă cuprinde când aflu că, spre binele vecinului bărbos de peste drum care are o relaţie contra naturii cu colegul său de birou, se legiferează căsătoria între persoanele de acelaşi sex. Vă daţi seama? Ei se pot căsători. Legal! La îndemnul preotului “sărută-ţi nevasta” , fără ruşine, pot să se pupe pe gură în văzul tuturor. Apoi, fericiţi, pot să plece  împreună în luna de miere pe ritmul muzical al melodiei “Ia-ţi mireasă ziua bună de la tată de la mumă”  Ce frumos!…Secole după secole, fără să realizăm cât de nefericiţi eram, ne-am bălăcit în concepţia nesănătoasă conform căreia familia înseamnă un bărbat şi o femeie. Brrr!

Tot spre binele meu, guvernanţii au stabilit să primesc salariu în lei dar să plătesc aproape totul în viaţa asta ( telefonul, gazele, apa, benzina, fructele din piaţă, televizoarele, automobilele, maşinile de spălat, protezele dentare sau internetul) prin raportarea la euro. Vă daţi seama cât aş fi fost de jenat dacă s-ar fi potrivit cumva  să crească  valoarea euro, aşa cum se întâmplă invariabil în ultimele decenii, iar eu, nesimţitul, deşi sunt cetăţean european cu drepturi depline, să nu fi contribuit cu nimic?

Sunt nenumărate exemplele prin care se demonstrează că statul acesta, sută în sută democratic, nu are altă preocupare decât binele meu. Atât de multe încât, personal, sunt de-a dreptul înfuriat că nu le pot arăta aici pe toate. Uite, numai în ultimul an au fost schimbate trei guverne. De ce? Numai şi numai fiindcă aceste guverne nu s-au preocupat suficient să aplice programul prin care se dorea, neîntârziat şi pe deplin, binele, fericirea şi bunăstarea mea. Bine le-a făcut!

După mai mult de două decenii de străduinţă îndreptată spre prea binele meu, strădanie demonstrată în fiecare rând de mai sus, sper că v-am convins de bunele intenţii ale guvernanţilor României. Numai un răuvoitor ar mai putea spune că dacă eu sunt acum mai sărac ca niciodată, bolnav copt în ciuda unui sistem sanitar ce mi se dedică în totalitate, plin de datorii la băncile ce doresc din toată inima lor să mă ajute şi de-a dreptul nefericit sufleteşte, ar fi din vina altcuiva decât a mea. Uite, privind la sacrificiul aleşilor mei scoşi din palatele ridicate cu salariile lor de bugetari şi chinuiţi în închisorile prin care trec pe rând din iubire de neam, trebuie să recunosc, numai eu sunt de vină! Şi, îmi merit soarta. Cum, de ce? Fiindcă sunt prost şi nu pricep.