Cunoaştem cu toţii povestea acarului Păun. Personajul neînsemnat, ceferistul cu cea mai joasă funcţie în ştat,  nevinovatul găsit întotdeauna vinovat de toate relele  din CFR. Iată că acum, din motive politice şi de imagine a justiţiei, acarul a fost avansat. A devenit controlor de bilete. Aşadar, prin conlucrarea unor servicii secrete care se fac că nu-i văd pe cei care fură zilnic şi pe faţă miliarde, lui, „naşului”, i se pune acum în spate întregul dezastru din ceea ce se numeşte azi CFR Călători.

Să fim bine înţeleşi, nu spun că pedepsirea celor care fură, care cred  că trenul este al lor şi se comportă ca atare, nu este necesară. Dar de aici şi până la a încerca să demonstrezi că demolarea instituţiei care era a doua armată a ţării s-ar datora mizilicului cu care „naşul” îşi întregeşte salariul de mizerie ori îşi „unge” superiorii, este o cale extrem de lungă. Mai lungă, chiar, decât calea ferată românească.

Pentru toţi aceea care am trăit în ţară de la jumătatea anilor 90 încoace şi am fost interesaţi de mersul lucrurilor în România (ne fiind nici orbi, nici surzi), prăbuşirea CFR a început cu mandatele (fiindcă au fost trei) de tristă amintire al domnului T Băsescu la conducerea Ministerului Transporturilor. Atunci a fost iniţiată, fără un motiv viabil, „restructurarea” Căilor Ferate Române. Atunci a fost „spart”, cu picamerul politicii antistatale, monolitul  numit CFR care funcţiona conform menirii sale, care era disciplinat şi extrem de bine structurat.  Atunci s-a iniţiat „felierea” sa în substructuri, bălmăjirea atribuţiilor, apariţia unor sute de directori şi directoraşi, despărţirea transportului de marfă de transportul călătorilor, scumpirea artificială până dincolo de suportabil a biletelor şi  iniţierea unor contracte care să permită şpăgi imense. Rezumând într-o singură frază, încă de atunci s-a creionat „privatizarea” acestei instituţiei strategice a statului, vitală în timp de pace şi de război, prin prăbuşirea sa programată cu intenţia de a se demonstra că este nerentabilă şi ca urmare statul n-o mai poate administra. Ca şi flota…

Ţinem minte, cei care mai avem încă această capacitate, concedierile în masă ale lucrătorilor din CFR, trenurile pustii care alergau bezmetic, fantomatic, pe şinele gata de dislocare. Lanţul nesfârşit al accidentelor. Frigul din vagoanele devastate şi mizeria din compartimentele vandalizate unde nu îndrăznea nimeni să stea noaptea de frica tâlharilor care bântuiau nestingheriţi prin garniturile prost luminate şi pustii.

Ne amintim cum, brusc, mersul cu maşina a devenit mai rentabil decât transportul cu trenul, cel mai ieftin de până atunci. Cum au apărut peste noapte coloanele de microbuze care preluau traficul de călători, coloane administrate, particular, de chiar aceia care erau numiţi să-i conducă destinele şi să salveze de la dezastru Căile Ferate Române.

Şi câte şi mai câte! Toate cu originea clară în cele trei mandate  ministeriale mai sus amintite, ale personajului  ce va parcurge apoi o carieră politică fulminantă şi de neexplicat pentru o minte normal echipată. Ca să fim corecţi, mai trebuie să notăm în această amară poveste  numele de tristă amintire ale unor alţi miniştri săpători cu râvnă la temelia transportului feroviar românesc: Mitrea durul mustăcios, Berceanu vicleanul, Boagiu mironosiţa, Dobre neştiutorul, Orban pilangiul trubadur…

Iar acum, când trenurile s-au înjumătăţit, când costul unui singur bilet depăşeşte cu mult preţul medicamentelor necesare unui bătrân pentru o lună întreagă, când viteza trenurilor s-a întors la nivelul  secolului XIX , când minutele întârzierilor zilnice ating cifre cu patru de zero, când dramatica lipsă de personal îndeamnă la furturi de componente în valoare de milioane de euro anual, s-a găsit vinovatul! El este controlorul de bilete. „Naşul”!

S-a declanşat  o propagandă exterm de costisitoare, care este susţinută în presă şi în televiziune cu extrase ilegale din înregistrări telefonice şi imagini secrete filmate cu camera ascunsă de „servicii”. Propagandă  care face (dincolo de logica elementar acceptată) din chioşcul pentru ziare de la capătul liniei 10 focarul principal al fraudei estimate  (în mod  aberant) la sute de milioane de euro anual. El, chioşcul, fiind asimilat (din nou aberant) uneia dintre  principalele entităţi vinovate  de prăbuşirea instituţiei strategice a ţării numită Căile Ferate ROMÂNE.

Va avea acest scandal juridico-mediatic vreun rezultat benefic pentru CFR? Mă îndoiesc. În opinia mea, orice acţiune în instanţă care adună sute de „vinovaţi” nu are alt scop decât să-i ascundă cât mai adânc pe  adevăraţii responsabili. Cred că aşa se va întâmpla şi acum. Şi, spunând asta, am în minte precedentul din dosarele sutelor de vameşi “corupţi”. Şi, chiar, din atât de vechile dosare ale dispariţiei enigmatice a flotei noastre comerciale.

E de râs, e de plâns? Din nefericire, în România, vremea râsului sănătos a trecut de mult. De mult prea multă vreme. Fără sperante reale de reîntoarcere. Cel puţin conform semnalelor de viitor pe care ni le transmite mama noastră, Uniunea Europeană, prin gura acelora pe care ea îi numeşte „înalţii mei comisari”. Politicieni şi ei!