Citindu-mi articolul „Se schimbă…” (http://teopal.com/?p=1493), un „Cineva” căruia,regret, nu-i cunosc numele, mă întreabă cu un orecare sictir (reproduc, citind şi printre rânduri): „ Ce ai, mă? De ce scrii, criticându-l până şi acum pe domnul ministru Oprea? De bine de rău ai rămas cu o pensie bunicică. Ce dracului îţi mai trebuie acum, la bătrâneţe? Cine nu te ştie, ar crede că mori de foame”

Parcurgând suita de întrebări ordonate şi percutante precum gloanţele plecate din puştile plutonului de execuţie, mă încearcă o întreagă colecţie de dubii.  Dl „Cineva” o fi militar, ori ba? Mă cunoaşte, ori doar îşi dă cu presupusul privitor la veniturile şi trebuinţele materiale ale subsemnatului? Ce resort intim îi determină încăpăţânarea de a intra pe blogul acesta, unde a fost şi este criticată icoana la care se închină? Să-i răspund, ori să îl las în plata Domnului, aşa cum am făcut cu zecile de anonimi ofuscaţi de ceea ce nu pricepeau în timp ce răsfoiau paginile acestui blog (imperfect şi el)?

De data aceasta, voi face o excepţie.  Impresionat de  frământările domnului „Cineva”, voi reacţiona la nedumeririle, poate justificate,  care au ca subiect neînsemnata mea persoană. Şi asta, întrucât nu pot „rămâne nepăsător şi rece” (vorba poetului…) când văd că îl preocup într-o asemenea măsură încât nu le-a putut păstra pentru sine şi, probabil explodând de indignare, mi le-a aruncat franc în faţă ( sub sfânta protecţie a anonimatului).

Deci, domnule „Cineva”, încep prin a vă spune că nu aţi înţeles aproape nimic despre mersul lucrurilor în instituţia pe care domnul Oprea (omul pe care îl apăraţi) a distrus-o, cu sârguinţă şi inconştienţă. „Opera” demolatoare a domnului Oprea este mult mai importantă decât acel demers, trecător sau definitiv, al furtului banilor ce personal mi se cuvin. Este vorba acolo, în acea „operă”, despre decredibilizarea pe termen lung a uneia dintre cele mai importante instituţii ale statului român, despre distrugerea iremediabilă a vieţii câtorva zeci de mii de militari (unii în pragul senectuţii), despre anularea (pentru prezent şi pentru viitor) a statutului unui întreg corp de militari, despre negarea importanţei gradelor în instituţia militară – un îndemn fără precedent la insubordonare şi la încălcarea disciplinei, pârghii esenţiale ale actului de comandă fără de care o armată dispare. Este vorba despre minţirea subordonaţilor, despre politizarea dincolo de limite a unei instituţii care trebuie să se afle înafara politicii. Despre mituirea (toxică şi nepermisă ) a unor militari şi nemilitari cu grade şi funcţii în scopuri pur politice, spre interesul propriei persoane ori a partidului pe care domnia sa l-a fondat (iată, doar un exemplu pt. dumirirea dumitale, lista fiind infinit mai lungă:  http://www.ziuaveche.ro/top-secret/armata-2/coloneii-caporali-din-presa-si-pdl-lista-avansarilor-lui-oprea-102297.html ).

Vezi dumneata, domnule „Cineva”, asta am! Acesta este şi motivul pentru care scriu. Nu din cauza foamei! Nu din motiv că domnul Oprea mi-ar fi simpatic ori antipatic. Nu din porniri incontrolabile de ură, ori împins de interese de partid sau de grup. Scriu, deoarece  doresc ca tot mai mulţi dintre aceia care, ca şi dumneata, nu au înţeles dimensiunile distrugerii Armatei pe timpul cât acest personaj i-a condus destinele, să priceapă, în sfârşit, adevărul.

Domnul Oprea a plecat. Din nefericire, au rămas prezente nenorocirile cauzate direct sau indirect, din prostie sau inconştienţă, de domnia sa. Instituţia suferă încă. Oamenii, de asemenea. Cicatricile acestor răni de pe trupul Armatei se vindecă greu (dacă se vor vindeca vreodată!). Pentru că, sunt şi fapte care produc stricăciuni pentru totdeauna. Chiar şi numai prin crearea precedentului.

Desigur, la un moment dat mă voi opri. Prin voinţă proprie sau prin vrerea Celui de sus. Dar n-o voi face la îndemnul unora ca dumneata. Şi nici în urma ameninţărilor, înjurăturilor sau catalogărilor emanate din cloaca politică. De ce? Fiindcă sunt în postura şi la vârsta când, politicos, îmi permit să spun ceea ce gândesc .

Şi, nu în ultimul rând, fiindcă ţin prea mult la această ţară şi la Armata sa.