De ziua noastră
A fost Ziua Naţională. Am ieşit cu soarele în ochi, ca şi cum ar fi fost întâi martie. Sub strălucirea soarelui, Bucureştiul rămâne cenuşiu. Ici, colo, câte un steag tricolor rupe monotonia blocurilor cu faţade mâncate de smog şi arse de gazele eşapamentelor. Atât de puţine! Îmi amintesc că odată, pe drumul de întors din Ungaria vecină, trecând de 1 Decembrie prin Ardeal recunoşteam fără greş familiile de români din fiecare sat după tricolorul pus la vedere. Sute, mii de steaguri păstrate cu sfinţenie în lăzile de zestre şi scoase de Ziua Marii Uniri, în semn de mare sărbătoare de suflet şi de inimă. Simbol al românismului din casa ţăranului ardelean. Aici, în capitala României, judecând după numărul steagurilor de la ferestre şi după serbarea ce se resimte în spirit, se pare că românii au rămas puţini. Aproape deloc.
La Arcul de Triumf, lume luminată. Mai ales bătrâni şi copii. Parcă niciodată nu au fost atâţia. Fanfară. Politicieni. Tensiune ascunsă sub zâmbete de condescendenţă. Imnul. O lacrimă ascunsă inabil sub pleoapa ochiului preşedintelui şi ştearsă cu dosul palmei. Acelaşi dos de palmă care se dovedise a nu fi avut viteza celui mai de seamă pungilist al lumii spre obrayul fraged de copil. Lacrima… O fi fost vreun gunoi prin zonă, că alt motiv nu văd. Sau poate era doar pregătirea aperceptivă a apropiatei băi de mulţime. O lacrimă îndeamnă la iertare, simbolizând căinţa. Şi hârşâitul meşter în ale politicii, o ştie prea bine. A mai exersat-o.
Militari tineri, înconjuraţi în nimbul de virilitate şi frumuseţe al vârstei. Fete în uniformă, uşor masculinizate, dar frumoase în inconştienţa lor. Marşuri. Cadenţă. Câteva maşini imense, vechi relicve americane care consumă cât un tanc. TAB-uri rămase probabil pentru a ne aminti de ultimul drum al dictatorului şi de căciula sa de astrahan căzută peste ochi la coborârea din acelaşi blindat. Celebrându-şi rotunda vârstă de patruzeci de ani, ele au depăşit de mult anii soldaţilor aflaţi în turelă. Dar, proaspăt machiate, cu motoarele reglate atent, au parcurs traseul (aproape toate) rotindu-şi majestuos roţile imense, spre bucuria nebună a copiilor neştiutori. Deasupra, trei avioane ruseşti au dat cu tifla maşinilor americane, la fel de bătrâne. Simbol viu al trecerii de sub o cârmuire la alta. Şi al dezinteresului de care s-a bucurat ţara atunci şi acum. Elicoptere româneşti şi-au bâzâit bucuria de a zbura, câte trei, după lungile luni de plictiseală, în remize, cu rezervoarele goale. Ca burţile românilor.
Jandarmi călări. Poliţişti pedeştri. SRI-şti scoşi la vedere. Lucrători din arma informaţiilor, anonimii din războiul nevăzut, dar perpetuu. Generali parveniţi politic, zâmbind slugarnic pălăriilor guvernamentale. Şi mai presus de toate, ofiţeri şi subofiţeri obosiţi, purtând cu ei demnitatea ostăşească, autentică şi concretă ca o palmă pe obrazul politicienilor afişaţi acolo. O palmă peste mutrele parfumate ale asasinilor din umbră ai Armatei Române şi ai miilor de bătrâni militari ucişi cinic de umilinţele cu care i-au încărcat dincolo de orice suportabilitate.
Bucureşti, anul 2011. De Ziua Naţională. Să ne plecăm cu respect. Şi să nu uităm!