În plin dispreţ
Român fiind, nu se poate să nu tresari indignat când vezi cum sunt trataţi în Europa conaţionalii tăi. Rând pe rând, sau împreună uneori, ţări prezentate ca etalon al civilizaţiei se întrec în a ne demonstra că nu suntem doriţi pe teritoriul lor. Cu nonşalanţă, uneori cu năduf, ne arată că fac ceva pe drepturile noastre de cetăţeni europeni. Italia, Franţa, Germania, Austria, Spania, Olanda, Finlanda, Marea Britanie, ca să menţionez numai „crema”, încearcă sau au încercat să ne alunge. De la ei, dar şi din Europa, dacă ar fi posibil. Sunt nenumărate împrejurările în care ne-au spus deschis că suntem „câhh!”. Şi, ca urmare, ne refuză intrarea alături de ele într-o zonă a încrederii, a egalităţii liber consimţite, a respectului mutual.
Analiştii au căutat vinovaţii. Şi s-au găsit o sumedenie. S-a dat vina pe rromi, pe ministrul de externe, pe parlament, pe preşedinte , pe reprezentanţii noştri la Bruxelles, pe politicienii la putere, pe lipsa de reacţie a guvernului sau pe corpul diplomatic numit clientelar şi ca urmare lipsit de profesionalism. Apoi, s-a căutat a se demonstra că statele respective, cele care nu vor să ne mai accepte, poartă întreaga vină. Că ele nu aplică regulile instituite de legislaţia europeană şi că, în mod indecent, discriminează.
Eu cred că atitudinea statelor europene vis-a-vis de România demonstrează, vizibil, o realitate mult mai gravă. Dincolo de aplicarea ori nu a unor reguli. Să nu uităm că ne sunt aliate militar şi „surori” în familia care se numeşte Uniunea Europeană! Spun „mai grav” deoarece ceea ce ele etalează se numeşte lipsă de respect. Dispreţ. Faţă de români, faţă de România. O atitudine de aşteptat, mai devreme sau mai târziu, de către orice observator lucid al evoluţiei noastre în ultimele decenii. Pentru că noi, ca ţară, am renunţat cu prea mare uşurinţă la elementele bine cunoscute, esenţiale, care în toată lumea impun respectul. Aceste elemente se numesc puteri ale statului şi, din nefericire, România nu mai are aşa ceva. Şi-a pierdut puterea economică, distrugând şi înstrăinând aproape tot ce producea. A renunţat la puterea militară naţională şi la industria militară proprie. A desfiinţat sau a cedat pe nimic potenţialul energetic al ţării, element de putere care, singur, ar fi reprezentat azi un factor indiscutabil de respect. Şi-a demolat cu impardonabilă nesimţire şcoala, germenele care asigura perpetuarea potenţialului spiritual al naţiunii, puterea care timp de secole a adus României respectul european şi nu numai. A eliminat din politica internă şi externă , cu condamnabilă îndârjire, grija faţă de proprii cetăţeni. Şi-a renegat cu o sadică plăcere tradiţiile şi şi-a murdărit cu noroi reperele istoriei, lipsind generaţii întregi de putere exemplului şi a preţuirii de sine. Urmarea? A rămas fără putere, dependentă de bunăvoinţa altora. Dispreţuită!
Lipsiţi de puterile protectoare ale statului, ne vedem azi hăituiţi, condamnaţi, catalogaţi ca ţigani ai Europei, cu tot ce are mai dezagreabil acest apelativ. Suntem alungaţi fără menajamente de peste tot şi ne este frică să ne apărăm. Nu mai reacţionăm firesc, demn. Fiindcă ne este teamă să nu supărăm prin protestul nostru legitim pe careva dintre mulţii, foarte mulţii „prieteni” de care am devenit dependenţi. Economic, militar, al resurselor materiale, ca influenţă etc. Şi, astfel, cercul se închide.
În mod iraţional, în loc să încercăm a ne recăpata respectul pierdut pe plan internaţional, să revenim la starea firească a unui stat cu elementele de putere funcţionale, ne limităm în a ne gudura disgraţios pentru a deveni cât mai plăcuţi unuia sau altuia. Am ajuns exact în situaţia descrisă magistral de genialul pictor (francez!) Eugene Delacroix:„Cu cât cauţi să placi la toată lumea, cu atât eşti în primejdie să nu fi respectat de nimeni”. Voila!
(publicat şi ca editorial în revista Qmagazine/oct.2011)