Deosebirea

    ( Din confesiunile  unui român căruia guvernul îi reproşează că a trăit prea mult)

            Anii 80, secolul trecut. Comunism. Trăiesc rău. Banii sunt puţini.  Chiar şi aşa, nu am ce cumpăra cu ei. Magazinele sunt goale. Produsele alimentare, bunurile de larg consum, tot ce produce o industrie funcţională şi o economie super centralizată merg la export. Muncesc pentru ca ţara să-şi plătească întreaga datorie externă. Sunt sărac, înfometat, disperat.

         Deceniul doi, secolul acesta. Democraţie. Trăiesc rău. Banii sunt foarte puţini şi nu-mi ajung. Magazinele sunt pline. Şi scumpe. Produsele alimentare sunt de import. Bunurile de larg consum sunt de import. Până şi banii sunt de import. Industria este nefuncţională şi economia inexistentă. Muncesc pentru ca ţara să-şi plătească datoria externă în creştere. Sunt sărac, tot mai sărac. De-a dreptul înfometat. Şi disperat.

         Anii 80, secolul trecut. Comunism. Fiindcă m-am însurat, am primit un apartament. Toamnă târzie. Tremur de frig în casă. Încălzirea mă costă puţin. Dar caloriferele sunt reci. Producerea căldurii pentru populaţie este raţionalizată, întrucât este nevoie de energie pentru funcţionarea economiei. Ni se spune să mai luăm o haină pe noi. O luăm. Iarnă de coşmar.

         Deceniul doi, secolul acesta. Democraţie. De foame, am vândut apartamentul. Început de iarnă. Stau într-o garsonieră confort trei, la ultimul etaj. Tremur de frig. Încălzirea mă costă enorm, mult peste posibilităţile mele. Nu am bani şi pentru căldură. Sunt obligat să ţin caloriferele reci. Agentul termic  pentru populaţie nu mai este raţionalizat, este furat. De economie nu-i pasă nimănui. Ni se spune să mai punem o haină pe noi. O punem. Iarna, un coşmar.

         Anii 80, secolul trecut. Comunism. Muncesc din greu, mai pe nimic. Atât cât să-mi duc zilele de azi pe mâine. Canal, metrou, Casa Poporului. Totul este stat. Totul este al statului. Eu nu am nimic al meu. Ca urmare, nu am nici alternativă. Muncesc la stat şi statul mă plăteşte cât vrea el. Nu-l pot trage la răspundere, nu pot protesta. Rabd gândindu-mă că nimic nu durează o veşnicie. Poate copiii mei…

        Deceniul doi, secolul acesta. Democraţie. Nu muncesc. Nu am unde, nici chiar pe degeaba. Am ajuns şomer. Nu ştiu cum de îmi duc zilele de azi pe mâine. Mâine, aproape nici nu mai e. Nu mai există stat. A mai rămas doar o rămăşiţă, o mică parte unde câţiva îmbuibaţi se lăfăe în miliarde. Restul, a devenit ceva ce nimeni nu poate explica. Pot protesta. Dar nu-i pasă nimănui. Rabd, gândindu-mă că nimic nu durează o veşnicie. Poate nepoţii mei…

         Anii 80, secolul trecut. Comunism. Eu şi toţi concetăţenii mei suntem consideraţi  potenţial atentatori la ordinea socialistă. Telefonul îmi este ascultat, cuvintele îmi sunt interpretate, gesturile cântărite de securitatea omniprezentă. Un stat poliţienesc veghează ca nimeni să nu crâcnească. Cea mai mică greşeală este pedepsită de o justiţie aservită puterii. Teroare.

          Deceniul doi, secolul acesta. Democraţie. Eu şi toţi concetăţenii mei suntem consideraţi potenţial atentatori, posibili terorişti. Fiindcă suntem în plin război cu terorismul, telefonul îmi este ascultat, convorbirile înregistrate, sunt filmat permanent pe stradă, la magazin sau în piaţă şi, din când în când, stegorame cu propoziţiile rostite de mine în telefon apar în ziare. Zece servicii secrete, omniprezente, mă monitorizează. Justiţia a rămas la fel, aservită noii puteri. Aceeaşi teroare.

         Anii 80, secolul trecut. Comunism. Aş vrea să plec peste hotare. Dar nu se poate, ţara are nevoie de forţă de muncă. Mi se pare că afară, dincolo de graniţa închisă, umblă câinii cu covrigi în coadă. Dar nu pentru mine. Mă simt discriminat şi înjur în gând guvernul care mă ţine ca într-o puşcărie în propria ţară.

         Deceniu doi, secolul acesta. Democraţie. Pot pleca oricând peste hotare. Mai mult, sunt îndemnat s-o fac, aproape obligat. Ţara nu mai are ce face cu forţa de muncă. Ies. Câinii nu au covrigi în coadă. Cel puţin nu pentru mine. Muncesc mult, pe mai nimic. Sunt socotit hoţ, violator, tâlhar. Doar pentru că sunt român. Mi se spune că sunt neavenit şi mi se arată clar că aparţin altei  lumi. Cunosc puşcăriile Europei. Sau sunt expulzat. Şi sunt în mod explicit  discriminat. Înjur în gura mare guvernul care m-a gonit de acasă, înfometându-mă.

        Deosebirea? Pentru mine, cetăţean român? Mai nici una. Şi, din nefericire, aproape că dau dreptate  guvernului acesta, infinit repetabil şi regretabil. Da, se pare că am trăit prea mult. Absolut din vina mea.

                                                                                                 România, oct. 2011