NIŞTE  GESTURI

            Între multele şi complicatele evenimente ale ultimei luni, două gesturi îmi revin mereu în minte.  Poate nici nu le-aş de importanţă dacă pe zi ce trece nu aş realiza că sunt definitorii pentru ceea ce trăim azi. Prin semnificaţia lor, inconştientă la momentul comiterii, ele par a reprezenta chintesenţa modului în care suntem trataţi de cei ce ne conduc.  Par a evidenţia un adevăr tot mai greu de ascuns. Dispreţul cu care cei ajunşi în funcţii de decizie îl privesc pe cetăţean. Sentimentul potentaţilor că au devenit stăpâni şi că pot face tot ceea ce doresc cu viaţa omului de rând.

            Se întâmpla la Iaşi. Un om, un bătrân, a reuşit să se apropie de preşedinte în chiar Ziua Micii Uniri, prilej de sărbătoare pentru tot românul. Bătrânul avea o durere în suflet. Şi a vrut să afle direct de la preşedinte pentru ce i s-au luat 80 de lei din pensie. Se gândise probabil că preşedintele poate înţelege că cei  80 de lei  însemnau pentru el pâinea pentru o lună, sau medicamentele care îl mai ţineau pe picioare. Şi  că îi este greu să se lipsească de ei. Dorea cu adevărat  să i se spună pentru ce i-au fost luaţi şi pentru cât timp, sperând  că va primi un răspuns în  care să se vadă compasiunea şi preocuparea celui ales de el faţă de situaţia sa.

            Gestul preşedintelui a fost şocant prin suficienţa şi cinismul degajate: „Cât? Optzeci? Eu credeam că 800!” După care i-a întors spatele şi i-a aruncat peste umăr:”S-au dus la sănătate!” şi a continuat, ca după o glumă bună, „Hă, hă, hă!”

            Atitudinea aceasta este, în opinia mea, de neiertat. Ea aduce orice demnitar al statului pe aceeaşi treaptă cu borfaşul care, prins după ce te-a jefuit, îţi răspunde cu impertinenţă:”Banii tăi? I-am dat la curve!” şi râde apoi înveselit, ştiind că de acolo nu-i vei mai recupera vreodată şi nici nu vei mai beneficia în vreun fel de valoarea lor.  

           Privit la adevărata sa dimensiune, gestul descris mai sus depăşeşte prin implicaţii atitudinea borfaşului de rând. El, hoţul de buzunare, îţi ia banii o dată şi gata. Te înveţi minte,  îţi păzeşti mai bine buzunarele şi  poate nu te mai întâlneşti vreodată cu el. Demnitarul însă, prin decizia de a-ţi lua,  îţi goleşte buzunarul lună de lună. Nu ştii până când. Poate tot restul zilelor tale. Nu te poţi feri de el  şi nu-l poţi reclama niciunde. De aceea, mi se pare  firesc că  bătrânul a dorit o explicaţie.

         Şi mai există un aspect, mai puţin evident,  devoalat de un astfel de comportament:   el, conducătorul, nu-ţi este obligat cu nici o explicaţie iar tu, cetăţeanul anonim,  n- ai  avea nici un  drept să dispui de banii tăi. Mai mult,  banii pentru care ai plătit o viaţă şi ţi se cuvin,   îi primeşti doar din bunăvoinţa şi mila aceluia  aflat la putere. Şi dacă ai îndrăzneala să-l întrebi:”Ce faci dom’le cu banii mei?”, îţi răspunde cu sictir:”Lasă bă, că ştiu eu mai bine decât tine ce să fac cu ei!”

         Cel de al doilea gest care mă sâcâie, s-a petrecut în Valea Jiului. Aparţine doamnei ministru Udrea. Domnia sa, aflată la o inaugurare, în plină baie de mulţime, inundată de pupăturile minereşti apăsate, se nimereşte în faţă cu o   bătrână pensionară, deloc fericită,  care o întreabă direct, un pic răstit: ”De ce ne-aţi luat din pensie?”

         Răspunsul pare rupt din bancurile cu Radio Erevan: „ Care luat? Că tocmai v-am dat!” Şi ridicând mustrător  degetul arătător, ca diriginta spre elevul care tocmai a comis o gogomănie,  doamna ministru a rostit cu vocea ridicată, să se audă până la microfoanele presei: ” De  luna asta primeşti cu 920 de lei mai mult!”  

         Pentru asta îţi trebuie tupeu! Mult, foarte mult tupeu. Pentru că cei 900 de lei reprezentau o medie şi numai aceia care lucraseră în condiţii grele urmau să mai primească ceva la pensie. Puţini, undeva spre 1/3 din totalul pensionarilor … Tupeu, pentru  că doamna blondă aflată la apogeul carierei ministeriale, nu avea de unde să ştie dacă  persoana în vârstă, pierdută în mulţime,  avea  vreo  legătură cu creşterea aceea de pensie. Creştere care, fie vorba între noi,  venea după o taxare suplimentară a tuturor pensiilor şi după ce ani de zile nu se mai plătiseră pensionarilor  drepturile legale pentru condiţiile grele de muncă. Şi, de asemenea tupeu, pentru că afirmaţia „V-am dat!” era complet gratuită.  Pensiile nu se plătesc din fonduri aparţinând doamnei Udrea şi nici nu era vorba despre nişte mărunţiş  scos din geanta de firmă a domniei sale.

        Gestul doamnei ministru pare să aparţină setului de gesturi din care fusese extras  şi acela al preşedintelui. Are acelaşi dispreţ în faţa de problemele cu care se confruntă vulgul. Răzbate acelaşi tratament cinic şi îmbibat în neadevăr.  Evidenţiază aceeaşi superioritate dizgraţios de ostentativ afişată.

      Cele două gesturi sunt  spontane. Necenzurate. Ele  scot involuntar la suprafaţă caractere şi sentimente de neaflat altfel.  Dincolo de ele poţi vedea adevărata faţă a omului dinaintea ta.  

      Gesturile sunt fapte. Ele rămân. Fiindcă viaţa fiecăruia  este zidită din gesturile pe care le face. Da, din nişte simple gesturi!