ŢARĂ, ŢARĂ, VREM OSTAŞI

            Oarecum surprinsă şi indignată,  mass-media a comentat acuzarea, ulterior arestarea, a doi generali şi a altor ofiteri din Ministerul Apărării Naţionale. Motivul principal, luarea de mită şi traficul de influienţă.

           O mare parte a opiniei publice a primit vestea cu mirare şi cu sentimente de amărăciune. Cuvintele cel mai des auzite exprimau dezamăgire: „Până şi în armată s-a instalat imoralitatea!”

                Nu ştiu dacă acuzaţiile care planează asupra celor arestaţi preventiv sunt reale.  Numai justiţia poate confirma sau nu vina lor. În schimb, mi se par necesare câteva  precizări. Poate şi o scurtă analiză

               Armata nu a fost niciodată o instituţie populată exclusiv cu sfinţi. Sub uniforma care, pentru neiniţiat, pare a egaliza nu numai aspectul exterior dar şi spiritul, trăiesc şi au vieţuit totdeauna  genii şi idioţi,  oameni de caracter şi lichele.

              Impresia generală este că, dacă ai îmbrăcat uniforma militară, oricine ai fi,  te-ai transformat iremediabil  într-un tip corect, dur, cinstit, intransigent şi inundat de dragoste de ţară. Nimic mai inexact. Rămâi acelaşi. Doar că, lucrând într-un mediu permanent controlat, cu reguli stricte şi pedepse imediate, eşti obligat să-şi adaptezi comportamentul.  În esenţă, caracterul nu ţi se schimbă. Eşti tu. Cu bunele şi cu relele tale.  Adevărata ta faţă va ieşi din nou la lumină odată cu apariţia primei fisuri în sistemul de reguli morale şi comportamentale impuse de mediul militar.

              Din nefericire, traversăm astăzi un climat social caracterizat de imoralitate, minciună şi impostură. El nu poate ocoli armata, ea însăşi aflându-se într-un dureros proces de transformare. Proces care durează, cu convulsii mai mari sau mai mici,  de aproape două decenii.

               Urmând porunca politică de aliniere la standardele occidentale, cele mai multe dintre ele în contradicţie cu tradiţia şi acumulările specifice armatei noastre naţionale, mii de militari profesionişti, unii în plin proces de afirmare individuală, au fost disponibilizaţi. Mai direct spus, daţi afară fără a li se putea reproşa ceva. Pur şi simplu concediaţi în mod discriminatoriu şi gratuit. Au fost minţiţi că li se va asigura o anumită protecţie socială şi apoi au fost abandonaţi. Fără remuşcări.

             Şi  sistemul de încorporare a fost schimbat. S-a trecut de la o  armată cu baze profund populare, unde sentimentul de responsabilitate faţă de apărarea ţării era sădit în fiecare bărbat, la un sistem numit „profesionalizat”. În fapt la o armată de mercenari. Pentru că profesionişti adevăraţi au existat şi există  din totdeauna în armata română. Sintagma „profesionalizarea armatei”, având un caracter mai mult propagandistic decât de fond. Angajarea cu soldă a câtorva mii (poate) de soldaţi, după ce s-a renunţat la aproape o sută de mii de oameni cu adevărat profesionişti, şcoliţi şi antrenaţi pentru a fi militari, nu mi se pare a fi un semn real de profesionalizare a instituţiei militare.

              S-a spus că soldele vor creşte şi că armata va fi mai bine înzestrată. Nici una dintre aceste profeţii nu s-a îndeplinit. În realitate, Armata a fost ruptă de rădăcini. Separată brutal de ceea ce îi dădea legitimitate şi tărie: legătura directă cu aproape fiecare cetăţean al ţării!  

              A  devenit altul şi sistemul de remunerare, solda transformându-se  pe zi ce trece într-un salariu.  Pensiilor militare de stat ,  au devenit, deja, civile.

             Chiar şi scopul esenţial al unei  armate naţionale, raţiunea existenţei sale, au fost modificate. Luaţi de avântul schimbării, fără a fi capabili să înţeleagă consecinţele gesturilor proprii, a existat o  perioadă de timp când   decidenţi politici au dispus  renunţarea  la atributul de „naţional” pentru armata acestei ţări. Ca şi cum existenţa acestui atribut acolo, în denumire,  ar fi constituit un semn de insuficientă adeziune la noile noastre alianţe.

           Pe la jumătatea anilor 90, fiind preocupat de  consecinţele pe termen lung ale  procesului în care era angajată armata, am căutat să văd ce s-a întâmplat în ţările  care trecuseră de curând sau mai de mult  la „profesionalizare”.  Concluziile  arătau  că  armata lor devenise  mult mai costisitoare, că a fost impusă o reducere  dramatică a numărului de militari şi au apărut nenumărate aspecte cu caracter infracţional  în rândul ofiţerilor şi generalilor.  Ceea ce, firesc, urma să se întâmple şi în armata noastră.

            La noi se punea tot mai evident problema cine pleacă şi cine rămâne, fără a exista criterii clare şi obiective.  Proporţia şi durata procesului de selectere a favorizat apariţia unor  situaţii în care, parte a  personalului militar direct implicat la nivel decizional  a fost tentată să comită abuzuri  în schimbul unor avantaje băneşti sau de altă natura. Asemenea situaţii au existat mereu.  Unele descoperite şi chiar  pedepsite, dar nu totdeauna făcute publice. Pentru că întregul proces era  închis la nivel instituţional, până la adoptarea legislaţiei care permite judecarea militarilor de către instanţele civile.

          Apoi, a mai fost politizarea galopantă a unor structuri militare. Care a favorizat  ajungerea pe funcţii importante a unor oameni fără expertiză, puşi pe căpătuială şi care îşi permiteau excese, contând  pe protecţie politică. Civiliţi militari.  Proporţia politizării armatei, în mare parte negată şi azi, o putem înţelege la dimensiunile sale reale  analizând situaţia din armată  la chiar începutul restructurării sale. O Informare  emisă de  Statul Major General, purtând  data de 11.04.1995, privind stadiul reformei în structurile centrale ale ministerului, arăta:”…funcţia de  ministru al apărării naţionale şi alte funcţii de conducere sunt îndeplinite de către personalităţi civile. Numai la nivelul conducerii ministerului un număr de 100 funcţii militare au fost transformate în funcţii civile”.

             Nimic rău, ca principiu. O ţară democratică este firesc să aibe un ministru al apărării politician şi câteva funcţii, la nivelul secretarilor de stat, subordonate unor criterii politice. Dar aici era vorba de peste o suta de oameni! Numai în conducerea ministerului! Şi asta imediat,  la circa şase luni de la aprobarea reorganizării M.Ap.N. de către Consiliul Suprem de Apărare al Ţării( 06.10. 1994) şi la mai puţin de cinci luni de la apariţia HG.0828/25.11.1994  care consfinţea noua structură a ministerului apărării naţionale!

             De unde veneau ei?  Cei mai mulţi (dacă nu chiar totalitatea lor),  implantaţi pe funcţiile unor  militari ori a unor civili deveniţi indezirabili, erau selectaţi  pe criterii politice. Unii „pe faţă”, alţii pe ascuns, fără recunoaştere publică.

           Câte funcţii politice, mascate sau nu, există astăzi în structura de conducere a Ministerului Apărării Naţionale, cunoscând  că o sută asemenea posturi erau recunoscute acum şaptesprezece ani? Câţi dintre generalii aflaţi acum în funcţii de înaltă responsabilite au fost avansaţi şi plasaţi acolo pe criterii strict politice? Nu vom afla niciodată. Sau, când vom afla, nu ne va mai folosi la ceva.

            În acelaşi timp, proporţia între civilii potenţial politruci şi militari cunoştea schimbări dramatice în avantajul primilor.  Informarea, citată mai sus, specifica atunci, în 1995:”Actuala structură a  ministerului s-a realizat cu reducerea a 723 funcţii militare şi civile în raport cu structura avută la începutul anului 1992”  „Statele majore ale categoriilor de forţe s-au constituit cu  o reducere de 463 de funcţii…” „ Atât  structurile ministerului, cât  şi ale statelor majore ale categoriilor de forţe armate, urmează să mai fie reduse cu 20% în ceea ce priveşte funcţiile de ofiţeri”  În final, o armată de peste trei sute de mii de oameni a devenit una de treizeci şi ceva de mii. Nu umple un stadion de mărime medie…

          Aşa a fost. Aşa este. Să nu ne mai mirăm că generali şi ofiţeri superiori pot locui temporar în celule răcoroase…

         Nu aş dori să se înţeleagă că înainte de 1990 în armată nu se fura. Ori că nu se lua mită. Sau că nu exista trafic de influienţă. Spun doar că acum probabilitatea de producere a unor asemenea  fapte este mult amplificată de către cei câţiva factori enumeraţi. Că, inclusiv în armată, corupţia pare a-şi fi făcut un culcuş. O constat cu real regret.

        Şi repet, pentru cei care mai au o viziune  idilică privind armata: ea nu a fost niciodată o instituţie populată cu sfinţi! Nu este nici acum.