ŢARA MEA, O ŢARĂ BOLNAVĂ

        Se întâmplă ceva cu noi. Cu românii. Într-un timp extrem de scurt, ca naţiune, am atins un prag de insensibilitate care mă sperie. Nu ne mai comportăm şi nu mai reacţionăm ca oamenii normali. Nimic nu ne mai impresionează. Ne depersonalizăm, ne detaşăm de noi şi nu mai înţelegem că viaţa noastră e a noastră, nu a unui alt popor rătăcit în şi dimprejurul Carpaţilor.

        Dacă s-ar fi inventat un spital pentru popoare, România ar fi trebuit să plătească un abonament la psihiatru. Semnele bolii sunt nenumărate. Numai un roman fluviu le-ar putea cuprinde. Orice încercare de a le enumera este sortită ridicolului, pentru că vor rămâne, mereu, aspecte ne evidenţiate.

       Mă aventurez să arăt câteva. Şi să descriu reacţia noastră la ele. Incredibilă, de neimaginat oriunde altundeva în lume.

       Guvernul, garantul respectării legalităţii, încalcă cu nonşalanţă legi pentru nerespectarea cărora oricare cetăţean al ţării ar fi intrat imediat în puşcarie. Nu ne scandalizăm. Ni se pare normal. Mergem senini mai departe, acceptând alte şi alte ilegalităţi guvernamentale.

       Preşedintele, primul-ministru şi miniştrii  mint cu neruşinare. Pe fiecare dintre noi şi pe toţi deodată. Şi îşi recunosc, netulburaţi de ruşine, acest act absolut de ne iertat. Intolerabil, ar spune orice om normal. Nouă nu ne pasă.

       Preşedintele declară zâmbitor, învăluit într-un un damf discret de whisky fin,  că în timpului mandatului său ţara a ajuns „o ţară de mâna a doua”. Îşi îndeamnă concetăţenii şi elitele naţiunii să emigreze, dacă nu le convine. Ce facem noi? Îl mai alegem odată! Redevine preşedinte tocmai cu voturile celor alungaţi din ţară, a celor care o părăsiseră încă  înainte să afle despre  imboldul prezidenţial!

       Guvernanţii, acoliţii lor, pe care îi ştim cu toţii, fură pe faţă. Din banul meu, al dumneavoastră. Ne fură până şi viitorul. Dar nu ne deranjează. Nici măcar nu avem curiozitatea să aflăm care e suma real subtilizată. Cu atât mai puţin să-i pedepsim!

        Se încalcă actul de fundament al republicii, Constituţia. De către membrii Curţii Constituţionale, cei plătiţi de noi s-o respecte şi s-o apere de viol. Şi noi ridicăm din umeri. Iar ei continuă s-o siluiască, sub privirile noastre goale, lipsite de interes şi de indignare. O fac iar şi iar. Ca într-un film porno.

         Se moare cu zile în spitale, unde nu sunt medicamente, nu este aparatură, nu mai sunt medici. Pentru că banii pe care fiecare îi plătim pentru sistemul sanitar au luat şi iau în fiecare zi drumul spre buzunarul  hoţilor din fruntea statului. Ne facem că nu vedem. Ba chiar, fără să ne deranjeze absurdul, cumpărăm medicamente gratuite.  Apoi, dăm bani din nou, din propriul  buzunar, pentru a ne fi administrată medicaţia de  către cei care sunt plătiţi din taxe, luate tot de noi, pentru treaba asta.

        Ni se taie singurul mijloc de existenţă, salariile. Ne prefacem că strigăm „HUO!” şi apoi tăcem.

        Mâncăm mai rar, mai puţin şi mai prost. Singura urmare,   gândim filozofic: „Asta e!”

         Ni se scurtează viaţa prin reducerea pensiilor, dreptul nostru, plătit de noi zeci de ani, din banii câştigaţi cu trudă. E prea cald sau prea ploaie ca să protestăm. Plecăm capul şi răbdăm. Şi murim mai repede.

          Prin imbecilitatea miniştrilor educaţiei, şcoala devine pe zi ce trece un instrument care distruge viitorul generaţiilor ce vin. Nu avem puterea să stopăm schilodirea intelectului copiilor noştri. Sau nu vrem. Sau nu ne mai pasă. Sau şi mai grav, ni se pare că-i firesc ceea ce  se întâmplă. Părinţii aplaudă prezenţa ministrului la festivităţile de deschidere a anului şcolar.

        Bugetul ţării a devenit terenul de zbenguială, tot mai lejer, al câtorva politicieni veroşi. S-a furat atât încât acum, statul cerşeşte bani până şi de la cei pe care cu câteva zile mai înainte îi jecmănise. Zâmbim şi ne mirăm. Atât.

         Întreaga politică a guvernanţilor a devenit un joc de-a alba-neagra cu soarta cetăţenilor României. O perpetuă „Uite-o nu e viaţa ta, românule”. Şi noi inventăm bancuri pe seama noastră. Ne etalăm umorul. Ne simţim bine.

          Sub ochii noştri, la vedere, ni se confiscă ţara. De către hienele aduse de noi în fruntea bucatelor.  Încet, încet  România devine doar a lor. Asistăm cu nepăsare la nenorocire. Lăsăm să se întâmple. Ca şi cum n-ar fi ţara fiecăruia dintre noi. Ca şi cum am avea mai multe vieţi şi nu contează că una ne e batjocorită.

          Suntem împinşi spre prăpastie de o instituţie financiară transnaţională, care conduce de facto ţara subordonându-şi guvernul. Ea, acea instituţie care n-are popor, părinţi, copii sau nepoţi, sentimente ori suflet naţional ne hotărăşte salariile, pensiile, banii de buzunar ori pentru pasta de dinţi. Şi nu ne pasă! Ba mai mult, îi salutăm până la pământ pe reprezentanţii acelei instituţii, pupându-le mâna. Dacă ne-o întind… Apoi, le cerem cu timiditate voie să respirăm în propria noastră ţară.

         Iar atunci când se întâmplă să protestăm suntem prea puţini. O facem, de fiecare dată, fără finalitate. Ne adunăm, strigăm, ne întoarcem obosiţi şi descărcaţi acasă. Atât. Chiar şi să protestăm ne e teamă. Să nu-i deranjăm cumva. Că nu este democratic să dai de pământ cu scârnăveniile. Nu ne pasă de viitorul nostru ci de cum ne va privi „Europa”. Gândind, absolut greşit, că nu este european să iei de guler şi să alungi cu şuturi în fund pe cei care te fură neruşinat râzându-ţi în faţă. Pe cei care se îmbogăţesc din sărăcirea ta. Pe cei care te aduc la starea de animal necuvântător, trăitor în frig, ros de boli netratate, cu viaţa scurtată de nenumărate umiliri, sătul de un trai lipsit de satisfacţii.

         Mă opresc din exemplificare. Simptomele bolii, toate, sunt arhicunoscute de noi toţi.

         Din păcate, nu există un spital pentru ţări bolnave. Ca urmare, ţara mea nu se poate trata la psiholog, ori la neurolog. Deşi boala e cronică. Şi din ea, o ţară poate muri. Uitată până şi de poporul său devenit imun la nedreptate, atât cât va mai rămâne din el.