PUTE

            Cu puţine zile în urmă lăudam gestul de curaj al generalului-ministru al apărării. O făceam deschis, fără urmă de ipocrizie, salutând un discurs din parlament care apăra demnitatea ostaşului român de furia oarbă şi iraţională a guvernanţilor. Un discurs al unui membru al guvernului care se opunea tendinţei demolatoare a şefului său. Salutam gestul, punctual. Mă raportam la cele zece minute de la tribuna senatului, cu rezerva comportării ulterioare a ministrului politician.

          Fiind un tip perseverent (cam anacronic, nu?), urmăresc lucrările parlamentului privind legea pensiilor şi luările de poziţie ale ministrului, ulterioare discursului.  Ceea ce văd mă pune pe gânduri. Miroase a diversiune. Pute, chiar!

            Se pare că presiunea din armată şi din societate în general  atinsese un nivel critic exact înaintea discutării în parlament a odioasei legi a pensiilor. Pentru îndepărtarea pericolului era necesar un gest „milităresc”, care să pară şocant, aproape sinucigaş. Şi pentru asta a fost ales generalul-ministru. El mai cârcotise pe la colţuri şi ieşirea sa la rampă apărea ca firească, verosimilă.

            Urmarea? Toată „lumea” câştiga. Politicianul Oprea, care îşi construia un partid, primea simpatia populaţiei, a viitorilor votanţi. Ministrul Oprea dădea dovadă de „bravură” şi câştiga respectul tuturor militarilor. Amploarea nemulţumirilor din armată se reducea.  Militarii încrezători în cuvântul şi corectitudinea şefilor se linişteau, crezându-se protejaţi. Băsescu, „apărător” din umbră al drepturilor militarilor, câştiga credit politic. Boc, pe „surse”, se prefăcea că înţelege în sfârşit drama armatei şi primea mai puţină ură şi dispreţ. Protestul, la un moment dat exploziv, al unor parlamentari scădea în intensitate. Parlamentarii cârcotaşi fiind convinşi  de luarea de poziţie a ministrului. Procesul legislativ privind adoptarea legii îşi urma nestingherit cursul.

            Numai că, pe lumea aceasta, nu s-a inventat încă un mecanism politic din care să câştige toată lumea. Cineva trebuie să piardă. Cine? Aţi ghicit, militarul, pensionarul militar şi ceilalţi pensionari ai ţării!  

            Cum? Simplu. La votul final va avea loc un „accident” regretabil. Din motive „neclare” se va vota în favoarea legii având forma iniţială. Sau, varianta de rezervă, discuţiile vor fi prelungite fără vreun rezultat până la 10 mai. Urmează acceptarea tacită a legii. În câteva secunde abureala de săptămâni, generată de discursul „istoric”, de discuţiile furtunoase, se va spulbera. Va fi consemnată o nouă victorie guvernamentală. FMI va mai da ceva parale pentru asfaltatori. Cu legea, din punct de vedere oficial, punct.

            Desigur, „apărătorii” de azi, în frunte cu ministrul,  vor fi miraţi şi indignaţi în acelaşi timp. Se va arăta cu degetul în stânga şi în dreapta. În sus şi în jos. Vor fi găsiţi şi „demascaţi” vinovaţi potenţiali…Ce mai, circ adevărat! Dar atât! Legea îşi va produce efectele. Pe termen lung. Foarte lung…

            Probabil ministrul va fi schimbat, printr-o mai largă remaniere guvernamentală care se coace deja. Sau separat. Nici nu contează. Important este că plecarea îl va transforma într-un martir. Pe altarul dreptăţii şi al dragostei faţă de oştirea ţării. Din nou, politic va câştiga. El şi noul său partid, abia înfiinţat.

            Poate sunt eu bolnav de scenarită. Însă, privind cu ochii omului care pricepe lumea în care trăieşte, nu mi se pare nimic forţat. Ba din contră… Am mai trăit asemenea lucrături. Şi dumneavoastră de asemenea.

            Bine ar fi ca numai „scenarita” mea acută să fi născut această viziune. Pentru că, pentru mine este simplu: sunt bolnav, dar mă tratez!  Pentru militari şi pentru ţară va fi mai rău în cazul în care nu m-am înşelat.  

            Deocamdată nasul meu funcţionează normal. Şi vă spun, miroase urât. Pute!