DE CE AŞ FI DORIT SĂ FIU TATĂ DE  PREMIER

                                                   (din ciclul “pamflete amare”)

            În sfânta zi de Paşte a anului 2010 am văzut cu ochii mei cum a fost agresat prim-ministrul. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. În mod scandalos, o persoană mărunţică, zâmbitoare, i-a spart un ou în cap! Premierului! O fi avut omul vreun motiv…mi-am zis. Am aflat apoi că domnul cu pălărie, agresorul adică, era tatăl prea-distinsului demnitar. Şi din nou mi-am spus, o fi avut dânsul un motiv.

            Trebuie să vă fac o mărturisire. Văzând incidentul am realizat, printr-o străfulgerare mintală iraţională şi vulgară,  că exact aşa ceva  îmi doream şi eu de multă vreme. Să sparg un ou pe fruntea domnului Boc. Apăsat.

            Păstram în mine această dorinţă, ascunsă sub o mulţime de altele. Zăcea acolo, în zona dorinţelor neîmplinite. Sub dorinţele de dreptate, de respect faţă de lege, de respect faţă de valoare şi de respect a cetăţeanului, având de-o parte dorinţa de sinceritate şi de cealată dorinţa de echitate. Mai erau adunate, aproape uitate, dorinţa de bunăstare şi dorinţa de normalitate, dorinţa de respect a vârstei şi aceea de conducători inţelepţi. Nu ştiu cum s-o fi făcut, dar doar asta a sărit de la locul său, dorinţa de a da cu oul fiert.

            Mai apoi, revenindu-mi în fire, m-am gândit că în mod normal nu era posibil să mi se împlinească visul cu oul şi cu Bocul. Aş fi devenit instantaneu un „element antiguvernamental care nu înţelege criza”. Asta, cu „nu înţelege criza”, ar fi fost cea mai gravă…vă rog să mă scuzaţi, tocmai mi-am şters niste lacrimi.

           Imi dau seama că specialiştii, aceia, îi ştiţi dumneavoastră, cu un viitor nou şi foarte scump sediu, ar fi descoperit imediat ceva pus în ou, ascuns eventual după gălbenuş. Apoi, la fel de imediat,  ar fi apărut în presă stenogramele convorbirilor mele telefonice şi ambientale, adevărate sau nu, dar alese pe sprânceană. Maşini negre cu geamuri fumurii şi pasageri înalţi, încruntaţi şi cu cefe groase m-ar fi urmărit discret (sau nu), zi şi noapte. Poza mea ar fi fost „pe sticlă” în prime time şi ziarişti imparţiali (sau nu) m-ar fi judecat mediatic fără pic de milă. „Prietenii” m-ar fi denigrat, cunoscuţii mi-ar fi întors spatele iar copii mei ar fi fost evitaţi până şi de vecini.

            Într-o nouă etapă, ca şi la tânărul „terorist” care acum câţiva ani transporta două butelii de aragaz în Dacia sa ceauşistă, mi s-ar fi găsit nişte legături dubioase. Nu ştiu cu cine. Poate cu terorişti, sau nu, dar cunoscuţi  şi aş fi fost catalogat ca atare. Ei bine, acest „ca atare”, mă sperie pe mine cel mai mult. El pare că nu spune nimic, dar vă înşelaţi! El spune totul. Cu parchetul noastru extrem de democratic şi cu justiţia noastră ultra  sensibilă la nuanţe, m-aş fi dus repede…Ajungeam, ca şi mulţi alţii, un cetăţean fără speranţă.

           Vedeţi acum, domnilor, doamnelor şi domnişoarelor, de ce mi-aş fi dorit să fiu tatăl premierului? Aş fi putut, măcar de Sfintele Paşte, să-i dau lui Boc cu oul în cap şi să-mi împlinesc visul.  Chiar dacă, personal,  aş fi avut mai multe motive s-o fac, aş fi scăpat cu numai un zâmbet.

           Mare lucru să fii tată de premier!