Se făcea că venise ziua alegerilor europarlamentare. Eu, în unica mea calitate de alegător, păşeam pe drumul bine cunoscut spre secţia de votare. Aceeaşi secţie în care de aproape un sfert de secol votam inutil. Votam nume. Din spatele numelor tipărite pe hârtia de vot, niciodată nu apăruse cineva concret. Vreun om, trăitor cu fizic şi cu sentimente. Vreo fiinţă care, eventual, să-mi mulţumească cumva. Pentru încredere. Pentru efortul meu de a-l trimite la mai bine, la bani mulţi, la demnităţi şi privilegii… Se întâmplase la fel de fiecare dată. Urmase o lungă uitare voită. Şi, ascunşi  în uitare, ei luau totul, eu nimic.

Se mai făcea că, pe neaşteptate, coborât de niciunde, un stol de corbi se prăvăleşte peste mine. Şi, asurzit de croncănituri ce se transformă în hohote de râs asemănătoare cotidienelor hâhâieli ale preşedintelui, văd cum fiecare corb se preface într-un candidat. Sunt cu sutele, grupaţi în pâlcuri de câte patruzeci şi doi, uneori mai puţini. Conduşi de câte un tambur major care agita nervos în aer bastonul cu măciulie aurită, ei răcnesc lozinci. Fiecare gaşcă cu strigătura sa. Asurzitoare. Cuvintele scandate mi se înfig direct în timpane, ca mici şi iritabili ţepi de urzică. Sunt cuvinte care nu aveau nicio legătură cu mine, cu familia mea, cu aspiraţiile copiilor mei, cu ţara asta. „Învingem împreună!”, „Ridicăm România”, „Mândri că suntem români!”, „Apărăm România ta!”, „Eurocampionii”, „Europa în fiecare casă”… Ce au toate astea cu mine, cu votul meu? Pentru cine scandează excitaţi strigătorii?

Deja încrâncenat în visul meu, încerc să-i număr. Mulţi. Sufocant de mulţi. De unde or fi apărut? Socotesc, băbeşte, pe degete: „douăsute treizeci şi unu…şi doi…” De câteva ori pierd şirul şi mă văd nevoit s-o iau de la capăt. Într-un târziu, victorie! Reuşesc. Sunt exact 580. Cinci sute şi optzeci de strigători! Tot atâţia candidaţi.

Ce vor ei? Vor să mă respecte, să mă servească.Toţi vor să fie reprezentanţii mei la Bruxelles. Acolo, în conclavul zeilor tereştri ai Europei. Pentru ce mă doreau stăpânul lor? Nu ştiu. Nu m-au întrebat nimic. Nu le-am spus ce aş dori eu de la Europa. Nu le-am explicat nici că mă doare de capitala Belgiei  exact acolo unde îi doare şi pe belgieni de capitala ţării mele. Atunci cum să mă reprezinte? Sau, poate, hoardele urlătoare doresc că mai întâi să le votez şi mai apoi să mă întrebe ce aş dori de la ele?…. Sau poate nici nu le pasă ce-mi doresc eu.

Zbucuimat, pierdut în această dilemă, mă trezesc transpirat, cu cearceaful făcut ghem sub mine. Mă uit la ceas. Mai era mult până la sosirea zorilor. Încerc să adorm iar. Dar nu pot. O întrebare îmi bâzâie prin creier: „ Care să fie motivul pentru care s-a ales drept capitală a Europei oraşul care are ca simbol Manneken Pis. Adică puştiul care se pişă cu boltă pe tot ce-l înconjoară?”