Deși mi-am promis în barbă să nu mai citesc fițuicile pe care cine știe ce preot beat din gustarea prea repetată a vinul destinat împărtășaniei le-a botezat ”ziare”, nu mă pot abține. Citesc. Citesc și mă amuz, mă minunez și, uneori, ca în momentul de față, mă indignez. Domnule, acea grădină a presei românești în care sunt cultivați proștii  pare a nu mai avea gard! Cineva, care are necaz pe noi, l-a dărâmat.

A devenit la modă să se scrie despre război. Se publică cu frenezie tot ce are ca subiect iminența începerii unei noi conflagrații mondiale. Sunt imaginate scenarii belicoase în care România, țară ”aflată în prima linie”, se pregătește pentru mobilizarea tineretului. A acelui tineret care, firesc al vârsta asta, ar prefera să se iubească pe tunuri în loc să se lupte bărbătește, icnind, cu fălcelele obuzierelor.

Citesc și văd cum flăcăi scriitorași ușor idioți și fetițe cu pixul în mână excitate de un presupus pericol, explică populației cum aprobarea prin Monitorul Oficial a formei și a conținutului unui banal certificat medical ascunde, prin mașinațiuni neapărat oculte, semnul precis al apropiatului război mondial. Mai mult chiar, printre spațiile de completat și coloanele cu chenar negru din incriminatul act ei văd drumul pe care junii României vor fi trimiși imediat la oaste. Împotriva voinței lor.

Acești băiețași și suavele bebelușe lăsați fără supraveghere cu o foaie de hârtie în față se arată mirați, inspăimântați, ba chiar isterizați, pentru că abia acum, citind ei pentru întâia oară legile cu caracter militar, au descoperit înscrisul prin care în cazul unui eventual război bărbații țării ar trebui să fie înrolați.  Au pătruns, docți, adâncul mister cunoscut de toată lumea cu mintea întreagă conform căruia bărbații națiunii  trebuie să-și apere cu arma în mână patria, părinții, copiii, nevestele, pământul străbun, casa și acareturile din curte. Surprinzător, inimaginabil și intolerant pentru mințile numiților de mai sus! De unde să știe ei, puișorii abia ieșiti din ou, că așa se întâmplă de când lumea? Că, de sute, poate de mii de ani, așa ne-au murit, apărându-și țara în care apoi s-au putut naște ei, mirații de azi, milioane de mlădițe abia ieșite din adolescență? Că existența acestei țări azi înseamnă, în primul rând, doliu îndurerat în aproape fiecare familie românească? Că ne naștem fiecare cu datoria de a ne apăra pământul pe care am fost zămisliți și că nu există rușine mai mare decât dezertarea din fața unei asemnea nobile îndatoriri?

Dumnealor, trepanații înșirători de cuvinte în hârțoagele care-i suportă, își închipuie că obligația apărarii țării reprezintă o reminiscență comunistă, o invenție ceaușistă destinată torturării tineretului socialist, o meteahnă a vechiului regim care n-ar trebui, sub nicio formă, acceptată azi.

Da, grădina cu proști a gazetăriei și-a deschis larg porțile. Iar ei, scăpații, exuberanți și încă năuci, scriu și ne explică, supurând de exaltare, inepțiile colindătoare prin mințile lor prea odihnite. Scrieri suficiente pentru a isteriza, treptat, o populație mințită necontenit timp de decenii, dezorientată, sărăcită tot mai adânc și, la fel de grav, programat îndobitocită.

Post scriptum:  Citind, mai sus, expresia indignării mele, să nu credeți că am pierdut respectul pentru adevărații jurnaliști, pentru cei care posedând dificila și nobila știință a gazetăriei trudesc zilnic, uneori în zadar, în scopul propășirii acestei țări.

Era vorba despre gunoaiele, inerente, uneori susținute din motive obscure în primele rânduri ale presei și pe care nimic nu le recomandă pentru această distinsă meserie. Despre cei care ne mint. Cu seninătatea nerușinării. De cele mai multe ori din prostie, dar și din interes și care în acest mod aduc imense prejudicii acestei țări. Era vorba despre cei care azi populează, binemeritat, grădina cu proști a gazetăriei românești.