Am apucat vremuri grele. Forţe misterioase, nevăzute, răuvoitoare şi necontrolabile bântuie blajina Românie.

Ele îl spionează pe primul ministru în chiar sacralitatea biroului său. Apoi, pentru ca răul să fie deplin şi spre ruşinea naţională, deconspiră jurnaliştilor avizi de senzaţional secrete adânci care capitonează, firesc şi discret, cabinetul şefului de guvern. Îl obligă, sărmanul, ca din disperare să-şi mute ficheturile doldora cu secrete în atent supravegheatul minister al apărării. Mai mult, îl acuză de minciună pe el, cel mai cinstit, mai tânăr şi mai corect prim-ministru din istorie. Vă mai amintiţi, celebra şi sincera sa promisiune „Dreptate până la capăt” (care seamănă al dracului cu mai vechea lozincă de tristă amintire “Dreptate şi adevăr”)? Desigur, veţi răspunde, ne aducem aminte, doar că s-a ajuns mult prea repede la capătul făgăduit. Iar dreptatea… dreptatea s-a pierdut pe drum. Chiar şi aşa, cinstea, sinceritatea şi corectitudinea domniei sale, primului ministru, ni se pare tuturor deasupra oricăror dubii.  Doar ele, forţele răuvoitoare, ar fi în stare să defăimeze această evidenţă.

Aceleaşi oculte îl hărţuiesc intolerabil pe liniştitul preşedinte al ţării. Îl acuză, oripilant, de încălcarea legii atunci când, absolut licit, şi-a rugat copila să-i cumpere un fleac de sute de hectare. Rugăminte firească pentru orice părinte din România, fără bani şi aflat în prag de pensie, care doreşte să aibe şi el o bucăţică de pământ pe care s-o plivească, cu propria săpăligă, în plictisitorii ani ai bătrâneţii. Nici despre corectitudinea, sinceritatea, modestia şi bunele intenţii ale preşedintelui nu cred că există vreun român care să se îndoiască. Prin urmare, tot numai blestematele de forţe răuvoitoare  care colindă România sunt vinovate de aceste acuze.

Misterioasele forţe, spre necazul întregii naţiuni ocupate mod firesc cu închinatul, îi învrăjbesc pe cei care, în armonie, ar trebui să conducă ţara. Nu le dă voie să-şi zâmbească. Ori să-şi strângă mâna. Deşi au promis unul altuia respect, au semnat pacte de reciprocă bună purtare, au înfiripat Uniuni şi chiar dacă, în ceas ascuns de noapte, au parafat jurăminte veşnice de coabitare. Ba, spre disperarea tuturor, îi împinge la injurii televizate. Ca să afle şi mapamondul despre dragostea lor destrămată. Cuvintele „escroc”, „corupt”, „prost”, „beţiv notoriu”, „mincinos”, „hoţ”, „mafiot”, fiind cele mai mângâietoare dintre apostrofări.

Ele, sinistrele bântuitoare, fabrică acum acuze de furt şi de abuz, de corupţie şi de înavuţire frauduloasă, unor politicieni inofensivi, blânzi, omenoşi, împinşi în funcţiile acelea babane cu forţa, împotriva voinţei lor. Cine, înafara nevăzutelor forţe rele, ar putea bănui de furt pe aceşti oameni cinstiţi. Pe aceşti politicieni onorabili care, din salariul de bugetar, punând ban peste ban, suferind îngrozitor de foame şi chinuindu-şi familiile într-o adâncă sărăcie, au adunat în numai câţiva ani nişte amărâte de milioane de euro, ceva proprietăţi  în zone paradisiace ale lumii, un iaht şi vreo două elicoptere, mici şi astea?

În mod sigur, acum în preajma Paştelui, ca să alunge relele, toţi aceşti oropsiţi ai sorţii ar trebui să se încoloneze cu faţa spre imensa viitoare catedrală a neamului. În frunte cu bravul căpitan de navă, alături de meritosul copilot de curse auto, politicieni de toate culorile, nuanţele şi tendinţele, ar trebui să bată mătănii în direct la TV pentru a alunga nedreptele şi necuratele stihii ce s-au abătut asupra domniilor lor.

Pentru că noi îi iubim exact atât cât ei ne iubesc, noi chiar înţelegem zbuciumul lor, dezinteresat,  destinat propăşirii acestui neam. Îi preţuim şi ne-ar durea (tot atât cât pe ei îi doare de noi) să îi vedem irosindu-şi potenţialul creator printre paturile metalice suprapuse ori printre răsadurile cu ţelină de la Jilava, Poarta Albă sau Rahova.

Aşa să-i ajute Dumnezeu!