O veste zburdă prin eter purtată, ici-colo, de guriţele profesional rujate ale prompteriţelor: „Se va pune impozit pe câini!”

Prin această nouă găselniţă, îmi este tot mai clar că imaginaţia impozitară, a celor care au ajuns la putere promiţând bunăstare, a sărit pârleazul  limitelelor logice ale  imaginarului.

Iniţiatorii taxelor pe fum, pe mersul cu maşina ta, pe drumul de sub roată făcut din banii tăi, pe locul unde stai – cumpărat şi aparţinându-ţi de drept, pe apa de ploaie care-ţi curge de pe acoperiş, pe vitele tale – crescute de tine în bătătura proprie, pe ţeava străină care nu din cauza ta îţi trece prin apartament, pe pomul tău  – tăiat din curtea ta şi sădit de tine, pe numărul de elemenţi ai caloriferului etc, au azi  motiv de ruşinare.

Iată, s-a inventat taxa pe câine! Diferenţiată. O sumă pentru primul câine, o alta, mai mare, pentru cel de al doilea ş.a. m. d. De aici până la taxa pe lătrat, pe mugit, pe behăit ori pe (iertată să-mi fie rezonanţa prezidenţială) băşit, pe piciorul drept, pe gâtul scurt sau pe tensiunea arterială, nu mai este decât un pas. Pas pe care, nu mă îndoiesc, administraţia  celor care ne vor bunăstarea îl vor face imediat. Fiindcă, nu-i aşa, o idee naşte o alta.

Chestia asta cu suportatul la nesfârşit a nemerniciei celor care odată ajunşi pe înaltele scaune încep să semene cu precedenţii de parcă ar fi fost colegi într-o unică şcoală de produs mincinoşi profesionişti, mi-a adus aminte de o ştire de presă neobservată de vaşnicii comentatori ai lumii în care trăim: acum vreo două luni, guvernul Noii Zeelande (ţara aceea aflată pentru mulţi dintre noi dincolo de capătul lumii) a instituit taxa pe apa curentă.

Firesc, am fi spus noi, cei îndobitociţi de sutele de impozite care ne apasă. „Nefiresc!”, a fost răspunsul  populaţiei maori, vechii locuitori ai ţării insulare. Prin urmare, în ciuda tuturor presiunilor, maori au refuzat plata şi au determinat şi pe ceilalţi aproape 4 milioane de autohtoni să procedeze identic. Şi, impozitul s-a anulat.

Cum au reuşit? Simplu şi democratic. Reprezentanţii maori în parlament au interpelat primul ministru şi l-au rugat să le spună cât plăteşte guvernul Creatorului pentru apa pe care El o aduce ţării. Au asigurat că şi ei vor plăti exact contravaloarea acelui impozit, în aşa fel ca guvernul să nu rămână dator la Dumnezeu. Dar, până când guvernul nu le va prezenta chitanţa, ei înţeleg că apa ţării este gratis şi nu vor plăti nimic.

Pentru că, socotesc maori, apa pe pământ este aici pentru libera folosinţă a locuitorilor şi a tuturor fiinţelor pământului şi nu pentru îmbogăţirea unora sau altora. Aşa cum peştii nu plătesc impozit pentru că trăiesc în apă, nici ei maori nu vor plăti pentru că o beau şi se spală cu ea.

Diferenţa faţă de noi?  Imensă, poate, dar uşor de priceput.  Acolo (deşi au un guvernator general numit de regina Angliei!) administraţia aleasă îşi ascultă şi îşi respectă alegătorii iar parlamentarii chiar susţin interesele celor care i-au ales. Acolo, nimeni nu primeşte mită, fiindcă nimeni nu oferă mită.

Desigur, o altă lume, dincolo de marginea lumii cunoscută nouă!