Federalizarea României este tot mai aproape. O impune Uniunea Europeana, o doreşte preşedintele ţării, o clamează partea revanşardă a etniei maghiare, o include planul de guvernare al partidelor aflate azi la putere. În faţa temerilor tot mai întemeiate ale adevăraţilor români, a fost pornită o imensă maşinărie propagandistică. Ea fabrică, zi şi noapte, mesaje liniştitoare.

Faţă în faţă cu spectrul, implacabil, al primei faze de federalizare (aşa-numita „regionalizare”)  răsar, pentru oricare dintre noi, câteva întrebări  legitime:

–         Ce justifică, în timp de pace, dezmembrarea unei ţări suverane din inima Europei, recunoscută între graniţele sale de astăzi prin tratate internaţionale de necontestat?

–         Pentru ce este necesară şi care vor fi adevăraţii beneficiari ai federalizarii României?

–         Pe cine deranjează existenţa unitară a acestui stat, stat pentru fiinţarea căruia  jertfele umane, financiare şi economice româneşti,  sunt dincolo de puterea comensurabilităţii?

–         Cine a elaborat-o, pe ce bază, şi care este adevărata justificare juridică, internă şi internaţională, a federalizării unei ţări care funcţionează normal ca stat unitar şi independent, membră NATO şi parte a Uniunii Europene?

–         Care vor fi, pentru români, efectele imediate şi de perspectivă ale federalizării?

Răspunsurile adevărate, oficial, par a nu exista. Oricum, nimeni nu le enunţă şi, ca urmare, nimeni nu le asumă. Avem parte, inclusiv de la nivelul primului ministru, de argumente care, în cel mai bun caz, ne jignesc inteligenţa: „iminenţa descentralizarii”, „dezvoltarea mai armonioasă a ţării”, ”obţinerea mai lesnicioasă de fonduri europene”, „exemplul unui model regional funcţional (Flandra, Valonia, Scoţia)”,”supraaglomerarea guvernului”,”modernizarea europeană” etc.

Deşi oficial se neagă, pentru orice om cu judecata la el acasă rezultă că „regionalizarea” reprezintă una dintre măsurile iniţiate şi susţinute cu insistenţă de Uniunea Europeană. Spre această concluzie  ne conduce existenţa numeroaselor documente şi analize credibile, unele emise chiar e de organisme UE.

În ampla acţiune de a realiza controlul neîngrădit al economiilor, finanţelor şi legislaţiei ţărilor componente, una dintre principalele piedici este (încă) existenţa statului ca purtător de drept al atributelor de suveranitate, independenţă, unitate etc. Prin urmare, direcţia principală de acţiune trebuie îndreptată spre dispariţia acestei oprelişti. Măsurile în acest sens sunt evidente. Tendinţele, de asemenea.

Să încercăm o trecere în revistă a „operaţiunilor” în curs, care par a urma un scenariu logic, destinat atingerii scopului enunţat mai sus. O parte a acestor măsuri, aplicate în ultimii ani asupra statului român şi resimţite într-un fel sau altul de fiecare dintre noi, le sintetizăm mai jos, observând, totodată, că se prefigurează un sens cu grijă stabilit, având finalul lesne de întrezărit:

–         Desfiinţarea („spiritualizarea”) frontierelor naţionale în raport cu spaţiul Uniunii Europene

–         Adoptarea unei serii de documente comunitare care au ca scop final cedarea treptată a suveranităţii naţionale către entităţi suprastatale

–         Adoptarea unei monede unionale unice (desfiinţarea de facto a monedei naţionale) şi controlul, în acest mod, asupra bugetelor naţionale, asupra  atributului naţional al emiterii de monedă şi asupra politicilor economice naţionale

–         Subordonarea, în totalitate, riscând sancţiuni aspre în caz de nesupunere, a procesului „alegerii” personalităţilor care vor conduce statul. Voinţa democratică a poporului (votul) fiind acceptată numai ca o aparenţă democratică, dar care, în realitate, este scoasă  complet  din ecuaţie

–         Impunerea unor acte juridice, ori a unor directive birocratice singulare cu caracter obligatoriu, care încalcă legislaţia internă, uneori orientate evident împotriva interesului naţional

–         Dispariţia accelerată, inclusiv sub pretextul necesităţii imperative a unor „privatizări”, a ramurilor principale din industria naţională, a agriculturii tradiţionale şi a orientărilor economice specific naţionale

–         Recomandarea (cu termene de finalizare)şi încurajarea divizării teritoriului naţional pe criterii etnice sau de altă natură (economică, absorbţia de fonduri, unele drepturi specifice minorităţilor, descentralizare administrativă etc)

–          Limitarea, uneori până la dispariţie, a autorităţii statului naţional asupra „regiunilor” rezultate din divizărea teritorială şi preluarea conducerii conglomeratului de „regiuni”  la nivelul structurilor unionale extrastatale

–         Reducerea până la stadiul de simbol a armatei naţionale şi subordonarea externă totală în ceea ce priveşte deciziile de natură strict militară (efectivele active, strategiile de înzestrare, strategiile operative, organizarea structurală a unităţilor şi marilor unităţi, cariera militară, structura pregătirii, numirea pe funcţii a comandanţilor de la nivelurile decizionale etc)

–         Subordonarea externă, „europeană”, a problematicii specifice minorităţilor naţionale, sub pretextul „democratizării” statutului lor. Acţiune care, în mod evident, are ca scop extragerea de sub incidenţa legislaţiei interne (vezi, ca exemplu, înfiinţarea „Centrului European pentru Problematica Minorităţilor”, cu sediul în Germania [Flensburg] şi finanţat de guvernul german)

Ca urmare a demonstraţiei de mai sus, încă două întrebari apar cu legitimă îngrijorare:

–         Este în interesul României să urmeze cu docilitate drumul acesta, deja schiţat?

–         Ce garanţii avem că acest curs istoric va duce cândva la prosperitatea poporului român?

Nu ştiu răspunsul. Dar, am obligaţia de a evidenţia câteva elemente evidente:

–         Faptele o demonstrează, iar Uniunea Europeană recunoaşte că se află într-o profundă criză politică, financiară şi economică, criză cu final îndepărtat şi imprevizibil

–         Analişti serioşi, analize pertinente şi economişti de renume afirmă că Uniunea Europeană se află în faţa unui colaps inevitabil. Ei susţin că edificiul european prefigurat de UE este aşezat pe baze şubrede, în dezacord cu realitatea politică concretă a continentului, dovedindu-se, pe măsură ce timpul trece, ca fiind o construcţie neviabilă care a adus deja prejudicii incalculabile multora dintre ţările afiliate (Spania, Portugalia, Grecia, Italia, România, Bulgaria,Cipru)

În final, un cuvânt pentru guvernanţii ce se prefac a fi amnezici, orbi şi surzi: „V-am dat o ţară. Nu vă bateţi joc de ea!”

–