(din ciclul “România de dincolo de aparenţe”)
Pe măsură ce anii noii democraţii se adună ( iată, au trecut deja două decenii), cu atât mai mult se confirmă că nu suntem conduşi de cei pe care, aparent democratic, ni-i alegem. Ci de personaje, instituţii şi factori de putere nicodată prezentate explicit omului de rând.
Ca român, adânc ataşat de ţara mea, constatarea de mai sus mă nelinişteşte. Şi ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi. Pentru că am mai trăit asemenea timpuri. Pentru că, în mod deliberat, din nou ne risipim zilele şi ne prăbuşim în sărăcie păşind, aproape nepăsători, din minciună în minciună. Împinşi, prin presiuni de toate tipurile, pe un drum care ne îndepărtează de bunăstare.
Dacă la început, prin anii nouăzeci (şi înainte chiar), cruda realitate ne era cu grijă ascunsă, acum nici măcar această preocupare nu mai există. Azi ni se spune clar, fără cele mai mici menajamente, că nu ni se dă VOIE să trăim mai bine. Că degeaba avem guvern. Că nu ne serveşte la nimic existenţa Parlamentului. Că, în cele din urmă, nu contează vrerea vreunui preşedinte sau a primului ministru. Şi că, în definitiv, nu interesează pe nimeni voinţa poporului! Totul se reduce la: UE s-a opus; FMI a spus „nu”; America este îngrijorată pentru…; domnul comisar european (ori nu ştiu care cancelar european) recomandă României…; Şi, prin urmare, aşa TREBUIE să fie. Ca ei!
Totodată, ca şi cum s-ar adresa unui popor orb, surd şi în acelaşi timp dus cu pluta, oficialii noştri afirmă că suntem un stat democratic, suveran şi independent. Un stat atât de clamat democratic încât, uneori, mă întreb dacă nu ar fi timpul să ne numim Republica Superdemocratică România… (Ştiu, ar suna ca dracul. Dar, din punct de vedere declarativ, chiar acolo suntem!)
Din ce în ce mai des ni se aruncă în faţa litera Constituţiei României, conform căreia “Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”. Atunci cum se explică faptul că bugetul nostru naţional nu poate fi adoptat dacă nu este avizat şi modificat de către FMI şi UE? Iar apoi, pentru ca poporul acesta suveran să nu fie aspru pedepsit, aplicat fără crâcnire în conformitate cu dictatul lor? Cum se explică inexplicabilul potrivit căruia fiecare lege importantă a acestui popor suveran, spre a putea fi trecută prin parlamentul naţional, trebuie în prealabil agreată de foruri de decizie complet străine statului român?
Ea, Constituţia României, ne mai asigură că “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Cum am putea crede aşa ceva când s-a dovedit că deciziile acestui Parlament nu contează în faţa a cinci judecători ai Curţii Constituţionale( nici ei prea curaţi)? Ce să mai vorbim de puterea de lege a mofturilor politice emanate de nu ştiu care comisar european, funcţionar relativ neimportant al unei instituţii transfrontaliere, neales direct de niciun român, dar care are larg deschisă calea de a face ce şi cum vrea din “organul reprezentativ suprem al poporului”?
Domeniile în care bunul plac străin intereselor noastre ca naţiune cârmuieşte destinul României sunt atât de numeroase şi atât de evidente, încât devine inutilă orice încercare de enumerare. Este ca atunci când, bătut sistematic, zi de zi, te obişnuieşti cu bătaia şi aproape nu o mai simţi. Am ajuns, ca şi cel cu pielea tăbăcită de ciomege, în stadiul în care aproape nu ne mai pasă!
Spre deosebire de multe popoare ale lumii, noi, românii, nu mai suntem sensibili moralmente la imixtiunile tot mai adânci în viaţa noastră. Pare a ni se fi şters din genă simţământul mândriei naţionale. Considerăm firesc să “alegem”, ca turma adunată în ţarc, pe cei pe care alţii ni-i aduc în faţă. Nu mai simţim nicio frustrare când, odată ajunşi la putere, conducătorii noştri se duc la “Înaltele Porţi”, în genunchi şi cu căciula în mână ( ba chiar se bat între ei, care să ajungă acolo primul…). Când îi vedem cum, în acele străinătăţuri, pupă dosuri după dosuri. Şi nu ne deranjează în nici un fel când, fără măcar a se şterge apoi la gură, se întorc aici, ţanţoşi, mustrându-ne ca pe nişte nevolnici că nu înţelem pe deplin nevoia de a ne prosterna în faţa acelora cărora le plătim pentru a ne afla, pur decorativ, alături de ei la aceeaşi masă. Că nu ne închinăm îndeajuns acelora care, fără milă, pe zi ce trece, ne transformă în colonie.
Azi, sclavii nu mai sunt adunaţi cu arcanul şi aduşi în galere. Ei se duc singuri spre viitorii lor stăpâni, pe picioarele lor, mânaţi de sărăcie şi foame, orbiţi de strălucirea mincinos binevoitoare a celor care domină lumea.
Şi, atunci, mă întreb şi vă întreb: Cui foloseşte că ne alegem conducători marionete? Păpuşi din cârpă, fără simţire şi putere. Jucării pentru spectacol, destinate doar interpretării unor roluri scrise de alţii. Figurine sortite a crea poporului “suveran” iluzii şi, desigur, doar slugi adânc ataşate mânuitorilor de sfori.
Răspunsul, cunoscut de cei mai mulţi dintre noi, este rareori rostit în gura mare. Fiindcă frica, cuibărită în suflet decenii de-a rândul, întreţinută azi prin opresiunea ascunsă sub fraze şi intenţii democratico-patriotarde, ne chinuie încă zilele şi nopţile.