Nu mă număr printre aceia care cred că o conspiraţie internaţională şi-a pus în gând să distrugă România. Sunt convins că, în bună măsură, suntem singurii vinovaţi pentru felul în care ne apreciază şi ne tratează partenerii noştri externi.
Dar, îmi este imposibil să fac abstracţie de ceea ce văd acum. În pofida tuturor străduinţelor mele, nu pot exclude prezenţa în viaţa de zi cu zi a presiunilor economice şi financiare externe cu impact devastator asupra vieţii populaţiei nevinovate. Nu mă pot preface că nu observ existenţa sancţiunilor care, din motive greu de explicat, se abat în mod repetat asupra României. De asemenea, nu pot înţelege cum se face că cei care ne lovesc cel mai dureros sunt tocmai aceia care se declară prietenii şi sprijinitorii noştri. Aliaţii sinceri pentru a căror amiciţii noi a trebuit să ne sacrificăm şi pentru prietenia cărăra încă plătim cu vârf şi îndesat.
Asist, fără a avea ca cetăţean român puterea dată de lege să intervin, la modul în care politicieni străini îmi decid destinul. Personaje născute pe alte meleaguri. Figuri abstracte, cunoscute doar de la televizor, de cele mai multe ori neştiutoare în ceea ce ne priveşte şi nepăsătoare la durerile noastre. Le simt ostile, mânate doar de propriile interese. Şi le văd tratându-ne ca pe nişte troglodiţi, chiar dacă istoria demonstrează că atunci când noi eram aici, puternici, organizaţi şi temuţi, parte din ei nu existau încă, sau mişunau prin lume ca triburi mânate de instincte migratoare. Pentru noi sunt entităţi abstracte. Fiindcă nu noi i-am ales. N-am avut nici un cuvânt de spus la numirea lor acolo, în forurile din care reprezentanţii noştri fac parte numai de formă, probabil doar pentru a se marca aparenţa de democraţie. Acolo, în forurile unde ei, purtând nume cu sonorităţi hune, teutone, anglo-saxone, iberice ori vikinge, propun sancţiuni pentru români. Acolo unde, de la înalta tribună, ne osândesc deşi prin niciun tratat internaţional, al alianţei ori nu, noi nu le-am conferit dreptul de a ne judeca ori de a ne pedepsi. Ne produc cu bună ştiinţă suferinţe cu toate că noi nu i-am urgisit nicodată în istoria lor, mai lungă sau mai scurtă.
Într-o logică strâmbă, contra naturii, politicieni de aiurea ne acuză, ca popor, de fapte pe care nu le-am comis. Şi, printr-o realitate nefericită, tot ei ne pot pedepsi, ca popor, impunându-ne condiţiile şi tratamentul unei colonii rătăcite încă în sălbăticie. O colonie necesar a fi supusă unui proces dur, dar absolut necesar, de civilizare.
Asist, neputincios, cum reprezentanţii legali ai României se întrec în a face temenele pe la curţile europene şi cum se înghesuie spre a preda în mâinile străinătăţii soarta ţării. Lăsându-şi patria, fără remuşcare, la cheremul altora. Jucându-se, nepepsiţi, cu destinul a milioane şi milioane de români.
Văd cum preşedintele nostru jucător radia de bucurie atunci, când de la pupitrul montat la Bruxeles, anunţa cât vom fi de fericiţi cu cele o sută de miliarde tăiate din bugetul la care şi noi contribuim cu bani adevăraţi, storşi cu greu din sărăcia noastră. Cum renunţa senin la drepturile pe care, la aderare, aliaţii noştri europeni se angajaseră să ni le respecte. Parcă uitase domnul preşedinte că se afla acolo pentru a ne apăra interesele şi nu pentru a zâmbi cu gura până la urechi, euforic şi plin de voie bună, atunci când nu suntem respectaţi ca aliaţi cu drepturi şi obligaţii egale, ca popor european contributor la bugetul Uniunii. L-am văzut cum, cu pieptul bombat de autosuficienţă, se mişca plin de importanţă printe boşii Europei. Arăta mândru şi părea că, în subconştientul minţii sale, se credea deja a fi unul dintre ei. Dintre boşi. Din acea postură închipuită, printr-un raţionament pe care noi ca români nu-l putem accepta, ar fi vrut să ne facă să credem că preşedintele României, este desprins de poporul său. Prin urmare este obligat să gândească şi să decidă doar la nivel macro, european. Orbit de lumina care-i năpădise măreaţa viziune despre sine, mica noastră ţară devenise prea neînsemnată, invizibilă de-a-dreptul, nedemnă de a respira aerul înălţimilor majestoase ale avengurii sale politice. Şi mai părea că, drept consecinţă a imensei sale staturi europene, presta efortul de a ne obliga să înghiţim, ca absolut necesară şi benefică pentru noi, concluzia că, pentru domnia sa, contează numai Europa şi binele ei. Împrejurare în care, binele României nu mai are nicio relevanţă!
Asist, fără a mă putea opune, cum prin contribuţia vinovată a unor conaţionali, noi, românii, suntem încriminaţi şi discriminaţi în cele mai înalte forumururi europene şi cum, în ciuda evidenţei, suntem consideraţi ca fiind un popor tolerat pe continentul în mijlocul căruia ne aflăm dintotdeauna, în Europa. Cum suntem siliţi să ne înstrăinăm bogăţiile fiindcă, socotiţi a fi înapoiaţi şi neputincioşi, n-am fi capabili să ni le administrăm. Cum ar trebui să fim bătuţi la poponeţ pentru nişte năzbâtii închipuite, pârâte de ai noştri „educatorilor” europeni ca fiind antidemocratice.
Recitind cele scrise, mă întreb dacă nu cumva greşesc. Dacă nu cumva este eronat felul cum eu, un român neînsemnat, înţeleg România de azi, inclusiv relaţia sa contra naturii cu amicii şi aliaţii săi europeni. Şi supus erorii, nu exclud posibilitatea ca brusc, din motive misterioase, logica minţii mele s-o fi luat-o razna. Contra naturii şi ea.
Motiv pentru care, necondiţionat, predau judecăţii dumneavoastră gândurile aşternute mai sus.