(Din ciclul “România de dincolo de aparenţe”)

 

Pe Valentina am cunoscut-o  în sătucul pierdut printre dealurile molcome ale Mehedinţiului.  Acolo unde îmi petrec  zilele,  din primăvară şi până toamna târziu. Avea pe atunci circa cinsprezece ani. Nu ştia exact câţi.

Venise la noi pe înserate să ne aducă măceşe coapte, roşii ca sângele. Le adunase în timp ce păştea turma de capre a satului. Păscutul caprelor şi spălatul rufelor la fântâna din mijlocul satului erau lucrurile la care se pricepea cel mai bine. La şcoală nu mersese niciodată.

I-am adus un sirop de mure şi, mai mult ca să mai treacă timpul, o întreb care este motivul pentru care până acum nu s-a dus la şcoală.  Răspunsul a venit fără ezitare, firesc, ca şi cum l-ar fi repetat de nenumărate ori: „Fiindcă sunt tâmpită. Şi handicapată…”

Ileana, nevastă-mea, profesoară cu decenii de experienţă, surprinzând sclipirea de inteligenţă din ochii Valentinei, a întreabat-o dacă nu vrea s-o înveţe să citească, să scrie şi să socotească. „Păi, da. Dar vreţi de-a adevăratelea, sau doar mă păcăliţi?”

Voiam. De-a adevăratelea! Şi am pornit la treabă. În câteva zile, cu cele învăţate seara în curtea noastră şi cu ceea ce singură buchisea în timp ce hoinărea  pe dealuri alături de căpriţe, ştia deja să se iscălească şi, surprinzător, citea câteva propoziţii din abecedarul vechi găsit prin podul casei.

Apoi, brusc, Valentina nu a mai venit pe la noi.  I-am trimis vorbă să ne vedem, să discutăm. Zadarnic. N-am mai văzut-o.

Aproape uitasem întâmplarea, când ne trezim la poartă cu bunicul fetiţei. Avea în mână, mototolit, abecedarul. Puţin cherchelit, aceasta fiind de altfel starea lui normală, nea Niculae era supărat foc: „ Bine, domnule, vrei să mă nenoroceşti? Ce rău ţi-am făcut? Să nu te mai prind că o chemi aici pe Valentina! Şi ia-ţi cartea înapoi!”  Pe scurt, nea Nicolae, mi-a spus că Valentina trebuie să rămână „proastă”. Datorită „tâmpeniei” copilului, el primea ajutor social. Îşi dubla pensia de fost ceapist. Intenţionat, o convinsese  încă din copilărie că-i prea proastă  pentru a merge la şcoală. O declarase handicapată şi obţinuse, contra cost, certificat în regulă. Periodic, fata era examinată pentru confirmarea handicapului. Ca urmare, numai perpetuarea stării sale de „tâmpenie” permitea primirea în continuare a banilor necesari menţinerii permanente a gradului său de alcoolemie.  Banii care confirmau, lună de lună, distrugerea cu cinism a viitorului nepoatei sale. Banii care plăteau condamnarea la întuneric pe viaţă a unui copil inteligent şi nevinovat.

Abia acum înţelesem. Nea Niculae avea de ce să fie supărat. Noi,deschizând mintea fetei, distrugeam acest mecanism infernal. Vorba lui: îl nenoroceam…

N-am avut tăria să-l mai ascult. Mi se făcuse greaţă şi abia îmi stăpâneam mânia. L-am rugat să plece şi am închis poarta în urma sa.

Au trecut anii. Aflu că Valentina este însărcinată. Va deveni mămică. Abia ieşită din copilărie, va naşte un copil. Un copil la fel de nevinovat ca ea. Un copil care nu-şi va cunoaşte tatăl, aşa cum ea nu şi-l cunoscuse pe al său.

Nea Nicolae este vesel. Bea votcă după votcă la cârciuma din sat. Pe datorie. În contul sporirii substanţiale a nivelului său de trai. Copilul încă nenăscut, care urma să crească alături de un străbunic ignorant şi îndobitocit de alcool, este pentru el un adevărat tezaur. Fiindcă, atât cât timp va mai trăi nea Nicolae, lunar, noul născutul îi va aduce în buzunar  încă vreo câteva milioane. Bani arvuniţi deja la bodegă pentru  alinarea cotidiană a setei de nestăvilit  care chinuie gâtlejul  bătrânului criminal moral. Şi apoi, după moartea străbunicului, copilaşul de azi şi „handicapatul” de mâine, va dubla  câştigul mamei sale. La fel de „handicapat㔺i ea.

Dacă nu trăiam eu această întâmplare, aş fi crezut-o inventată. Dar, din nefericre, în România de azi sunt sute şi mii astfel de tragedii.

Nu ştiu. Poate şi  în alte părţi ale lumii se întâmplă la fel. Sau şi mai rău. Dar asta nu-mi alină în vreun fel mâhnirea şi nici nu-mi aduce vreo mulţumire. Pentru că în ţara mea, în care sute de neaveniţi acumulează averi uriaşe în numele preocupării pentru viitorul nostru, unde instituţii special create pentru protejarea drepturilor copiilor consumă inutil miliarde, unde aparent şcoala este obligatorie şi gratuită, este posibil ca, zi de zi, suflete inocente să fie  mutilate iremediabil. Fără ca vinovaţii, monştrii cu feţe umane, să fie traşi la răspundere.  Fără ca, dincolo de aparenţe,  statului să-i pese.