În mod voit sau nu, pensionarii miltari sunt din nou victimele unor minciuni, ale malversaţiunilor politice şi bătăii de joc din partea celor care (mai nou) par a ne conduce.
Se părea că odată cu dispariţia (pentru totdeauna, sper eu) a idiocraţiei bocciene, lucrurile vor reveni, treptat, la normal. Inclusiv în ceea ce priveşte atitudinea guvernamentală faţă de Armată. Un nou ministru al Apărării, el însuşi afectat de imbecilele măsuri ale guvernului Boc (şi ale pseudomilitarului Oprea), promitea întoarcerea neîntârziată la normalitate. Deplângea batjocura deja comisă şi, în faţa militarilor în rezervă (din rândul cărora face parte), asigura cu gura plină reparaţiuni, inclusiv morale. În acelaşi timp, aproape pe neobservate, numea senin (pe bani grei!) o jună domnişoară neştiutoare în ale armatei pentru a rezolva problema atât de serioasă şi de specifică a pensiilor militare furate. Încă de atunci, personal, m-am cam îndoit de seriozitatea intenţiilor domnului ministru şi viitor parlamentar Dobriţoiu… Şi am spus-o.
Aflat în faţa inevitabilelor alegeri parlamentare, primul ministru promitea şi el înlăturarea nedreptăţii făcute pensionarilor militari. O mai promite şi azi. Dar steril.
Numai bune intenţii! Numai fericire viitoare! Mai rămăsese doar un gest pur administrativ. Să se elaboreze o ordonanţă de urgenţă. Ca multe altele, deja aprobate de acest guvern.
Dar actul reparator a tot fost amânat. Nimeni nu poate explica raţional din care cauză. Doar discrete ridicări din umeri. Sau explicaţii fără fond, destinate probabil unor retardaţi mintal. Jenante pentru minţile normale. Au fost invocate motive ce apar tot mai puţin raţionale. Ba chiar, ca în piesa jucată de „patriotul” Oprea, s-au auzit „jurăminte” de loialitate, de adâncă preţuire a Armatei, de bune intenţii, de neabătută înţelegere a situaţiei în care, nedrept, slujitorii sub drapel ai naţiunii au fost aruncaţi.
Dar azi, când termenul respectării promisiunii a venit, reîncepe, ca pe timpul mult hulitului Boc, sarabanda minciunilor: ba că nu avem bani, ba ei există, ba sunt mulţi ba-s prea puţini. Ba că Ordonanţa a fost deja aprobată, ba că încă nu, deorece FMI-ul nu acceptă această reparaţiune. Ba că azi, tot Fondul ( cel care nu accepta ieri) i-a spus domnului Dobriţoiu că nu-i pasă de banii aceştia. O sumă infimă cu efect reparator imens. Bani mai puţini într-un an decât ar costa doi kilometri din autostrada pe care o plătim necontenit, iar ea refuză să apară pe teren. Ba că se mai aşteaptă o întâlnire cu trimişii FMI, că ăştia de acum sunt doar „tehnicieni” care nu prea ştiu ce să aprobe şi ce nu… Poveşti, basme, fente tipice politicului.
Cert este că pensionarii militari sunt din nou ciuca bătăilor de joc. Duşi de nas cu alte promisiuni. Minciuni vechi cu noi rostitori. Alte tensiuni, vechi nesfârşite amânări. Din nou, spre disperarea lor, cei care au jurat să moară pentru liniştea şi existenţa fizică a ţării numite România redevin moneda politică de schimb a unor personaje lipsite de simţul realităţii, îmbuibate şi putrede de bogaţe (din banii furaţi cetăţeanului, inclusiv a cetăţeanului militar în rezervă!)
Din câte ştiu eu, începând cu 9 noiembrie, o Ordonanţă de Urgenţă, oricare ar fi ea, nu mai poate fi aprobată de acest guvern.
Nu mai are dreptul, intrându-se în campania electorală! Deci, adio şi n-am cuvinte!…Un guvern, urcat acolo pe speranţa a milioane de români, a militarilor atât de umiliţi anterior, se dovedeşte neputincios. Ori rău intenţionat. Sau, mai aproape de adevăr, ca şi guvernul anterior, mincinos şi răuvoitor.
Personal, am strigat din rărunchi împotriva guvernului Boc. Împotriva imposturii şi a trădării de ţară. Martore îmi sunt sutele de postări de pe acest blog. Am nutrit speranţe şi am investit încredere în acest guvern. Şi iată, mă văd nevoit să îmi recunosc şi să-mi regret credulitatea. Şi, să mi se consolideze dureroasa constatare că Armata a rămas fără bărbaţi, iar ţara fără coloana vertebrală a adevăraţilor politicieni.