Nu numai căldura acestor zile pare de nesuportat. Uitându-mă cu coada ochiului la televizor şi ascultându-l numai cu o ureche (de frică să nu rămân surd auzind în plinătatea lor atâtea tâmpenii), înţeleg că există posibilitatea ca domnul preşedinte suspendat să se întoarcă la Cotroceni. Ar fi pentru a doua oară când, acoperit de glorie, revine pe culmi din adâncurile negre ale suspendării.

Va avea, deci, pentru a doua oară, prilejul de a spune că poporul îl vrea, că ţara îl iubeşte – aşa, cu toate relele sale. Îl iubeşte, deşi a nenorocit milioane de  oameni. Îl iubeşte, deşi a reuşit să-i întoarcă pe români unii împotriva celorlalţi, aşa  cum nimeni n-a făcut-o până la el.  Îl iubeşte, cu toate că aproape niciodată nu s-a ţinut de promisiuni când a fost vorba de bunăstarea românului, dar şi-a respectat întotdeauna ameninţările la adresa liniştii, bunăstării şi prosperităţii cetăţenilor ţării numită România.

De această dată însă, se pare că dragostea ţării ar urma a fi mută. Şi invizibilă. Nimeni, înafara persoanei preşedintelui, n-o va putea vedea, n-o va putea contoriza, măsura ori  simţi. Şi nici chiar el. Fiindcă, repet, de data aceasta, iubirea ar fi nevăzută, consumată de fiecare iubitor al nepreţuitului preşedinte în adânc anonimat. Acasă ori altundeva aiurea. Cu sfioşenie şi în cea mai profundă conspirativitate. Ar fi o iubire pur eterică. Cei doi, iubitul şi adoratorii săi, nu ar avea plăcerea de a trăi prezenţa fizică simultană în sublimul moment de  împărtăşire reciprocă. O iubire platonică, am putea spune. Dar neîndurător de eficientă. Ea l-ar ridica, ca într-o minune, din noroiul fricii de a redeveni nimeni şi i-ar readuce instantaneu întreg cortegiul de privilegii. I-ar da din nou putinţa de a lovi în oricine, de a încălca orice lege, de a fi stăpân peste o ţară, de a dicta sensul nenorocirii fiecăruia dintre noi. Şi al fericirii sale.

În această eventualitate, ce pot face eu, cetăţean român aflat în rândul neiubitorilor de preşedinte?  A aceluia aflat în postura de nefericit neiubitor al  personajului care m-a umilit, sărăcit, desconsiderat, minţit, furat şi batjocorit timp de aproape un deceniu?

Am o mulţime de posibilităţi. Toate, în dezavantajul meu. Toate, în avantajul celui revenit, a doua oară, prin manipulări ordinare dar, din nefericire, cu impact la mulţi dintre conaţionalii mei. Mă pot sinucide, pleca în lumea largă, ori, intrat în rândul masochiştilor îndrăgostiţi, să rămân aici, cobai al acestui experimentator descreierat. Am libertatea de a  protesta, ca un idiot, în faţa unor uşi închise. Mă pot resemna ori pot ajunge la concluzia că eu sunt cel cu mintea rătăcită şi nu aceia care l-au readus la putere pe repetatul suspendat. Mai grav, şi mult mai probabil (şi mai trist), îmi pot pierde şi bruma de încredere pe care o mai aveam în capacitatea de a discerne a poporului căruia aparţin.

Şi, în final, ca în orice poveste a luptei dintre bine şi rău, îmi mai rămâne ceva. Speranţa. Iluzorie. Uşor de pierdut şi ea.