„Am văzut bătrâni ofiliţi de mizerie, înghesuindu-se să-l “atingă” pe Băsescu. Ce-i făcea să fie atât de sensibili la demagogie? Să fie la noi lehamitea atât de aproape de nevoia de mesianism? Am văzut tineri pentru care a fi cineva “cool” ţine loc de ideal naţional…”

Cuvintele de mai sus nu sunt ale mele. Ele aparţin regretatutului Octavian Paler şi erau scrise cu ani în urmă.  Sunt cuvinte adunate într-un articol intitulat “Un pericol ignorat”… Un pericol neprevăzut atunci decât de minţile cele mai lucide ale naţiunii.  Dovedit apoi cât se poate de real. Un pericol care persistă.

Astăzi, cu aceeaşi nedumerire, asistăm la aceleaşi gesturi. Batrâni cărora preşedintele Băsescu le-a furat din pensie, pe care i-a tratat cu cea mai autentică răutate, din buzunararul cărora a luat bani pentru fanteziile reformatoare a clicii sale de servitori, pentru care s-au iniţiat măsuri dure de “scoatere din sistem”, se apleacă acum şi sărută mâna care i-a lovit. Tineri alungaţi din ţară, cu viitorul zdrobit de legi gândite la Cotroceni de mintea aceluiaşi personaj, flutură azi steaguri portocalii şi îi scandează exuberanţi numele. Femei cărora, cu cinism, li s-a tăiat indemnizaţia pentru creşterea copiilor, “mămicuţele” acuzate în zeflemea de exces de pamperşi,  acelea cărora li s-a scurtat concediul de natalitate, tresaltă exaltate în dorinţa de a îmbrăţişa şi pupa vinovatul.

Îi înţeleg pe apropiaţii săi. Pe Monica, Elena, ungurenii şi voineştii, pe Boc, Blaga sau pe Igaş, spaima “branconierilor”…Dar nu reuşesc să pricep îndemnul interior al celorlalţi. Al victimelor regimului pe care domnul Băsescu l-a moşit, l-a hrănit cu banii luaţi de la ei şi l-a îndreptat împotriva lor.

Înţeleg că “poporul” are, prin definiţie, memoria scurtă. Dar nu pot înţelege cum, ca cetăţean, poţi uita pe cel care te-a sărăcit, care te-a furat pe faţă cu obrăznicie şi sictir, care a făcut tot ce a fost posibil pentru a-ţi scurta viaţa. Viaţă pe care anterior ţi-o transformase în calvar. Îmi este imposibil să-mi explic cum poţi uita cât de mult s-a străduit să te facă să trăieşti rău acela care, adus prin voinţa ta în fruntea bucatelor, îţi ura hăhăind: “Să trăieşti bine!” S-a dovedit peste puterile mele de a pricepe cum de au uitat răul ce li s-a făcut cei cărora li s-a refuzat dreptul la viaţă prin desfiinţarea a sute de spitale şi alungarea a mii de doctori, cărora li s-a hărăzit  doar hrana săracului, obţinută după ore de stat la cozile pomenii europene. Cum de au uitat durerea lor şi a famiilor lor cei cărora li s-a refuzat dreptul la muncă, aruncaţi la gunoiul societăţii prin măsuri demente, denumite pompos  “curăţitoare” ale sistemului. Şi, în cele din urmă, nu pot înţelege cum cei 10.000 adunaţi la Cluj să-l ovaţioneze pe preşedintele suspendat au uitat că fiecare dintre ei a fost îndatorat cu 5000 de euro fără a fi întrebat şi fără ca cineva să cunoască ce s-a întâmplat cu zecile de miliarde  împrumutate în numele bunăstării lor. Bunăstare care n-a mai venit. Cum de au uitat că nici acum nu se ştie unde sunt banii din salariile micşorate cu 25%, din pensile supraimpozitate, din pensile militare înjumătăţite, din indemnizaţiile tăiate ale celor cu dizabilităţi, din reducerea drepturilor ce se cuveneau copiilor…

În anii săi de preşedinţie, domnul Băsescu, arbitrul jucător, a devenit un simbol. Un simbol al pauperizării României, al cedării repetate de suveranitate, al dialogului în genunchi cu partenerii noştri europeni sau americani, al destructurării celor mai importante instituţii ale statului, al umilirii militarilor, batjocoririi profesorilor, alungării doctorilor, desfiinţării spitalelor, şcolilor şi grădiniţelor, sărăcirii bugetarilor, sugrumării presei independente, morţii a sute de mii de intreprinderi mici şi mijlocii, creşterii fără de precedent a şomajului, lipsirii cetăţeanului de drepturile sale elementare. Al încălcării Constituţiei în cele mai adânci fibre ale alcăturii sale.

Ei, vedeţi, asta nu pot înţelege  în ruptul capului. Cum de mai există mii, zeci de mii de români care nu văd, care nu simt şi care nu s-au dumirit asupra acestor adevăruri. Sau care, în mod inexplicabil, pur şi simplu au uitat!

Pentru ei, toţi cei care au uitat, care refuză să vadă  că “istoria băsciană” se repetă, închei, revenind la cuvintele, nu de azi, ci de acum câţiva ani, ale vizionarului care a fost Octavian Paler:” Retorica de care face uz acum Băsescu: acuzarea întregii clase politice, “mesianizarea” sa, cu un tot mai pronunţat iz fascistoid, aminteşte de cea care a dus la ascensiunea extremei drepte în România interbelică. Las la o parte ridicolul pretenţiei lui Băsescu, că el ar fi altfel decât ceilalţi politicieni, că el ar fi, vezi Doamne, un misionar al anticorupţiei şi că el n-ar proveni, în linie directă (cum provine!), din “sistemul ticăloşit” (…) “Încât, dacă va mai învârti flaşneta populismului, Traian Băsescu ameninţă să devină un pericol mult mai mare decât a fost până acum.”