Motto: „Referendum: consultare a cetățenilor unei țări care trebuie să se pronunțe prin „da” sau „nu” asupra unei chestiuni importante de ordin general” (DEX)

 

După părerea mea, socotinţă poate uşor părtinitoare, un referendum asupra ceva înseamnă că populaţia este invitată, multă-puţină, să spună „da” ori „nu” în legătură cu acel ceva. În momentul în care o entitate, de orice natură ar fi ea, condiţionează spusa poporului despre acel ceva, nu mai este referendum. Este altceva. Habar n-am ce. Poate, „sfatul celor cincizeci la sută plus unu”. Sau, „jocul de-a cine trece pragul”. Ori, „de-a cum să câştigi stând acasa”.  Sau poate, „votezi-nu votezi, tot un drac!”

În destul de lunga şi suficient de zbuciumata mea viaţă nu prea m-am întâlnit cu referendumurile. Dar, de câte ori s-a nimerit să fie vreo unul, de fiecare dată un cineva sau o ceva a condiţionat exprimarea liberă a celui care trebuia, teoretic, să hotărască. Şi, de fiecare dată, a ieşit exact aşa cum a vrut acel cineva sau acea cineva care a pus condiţia.

Urmare a providenţialei existenţe a repetat suspendabilului nostru preşedinte, chiar şi cei mai tinerei îşi pot aminti de precedentul referendum. Avea ca subiect acelaşi personaj, cel de azi. Şi, tot teoretic, punea în faţa votantului  aceeaşi întrebare. Dacă preşedintele ţării, ales odată de popor, ar trebui să plece sau să rămână. Însă atunci, la precedentul referendum, această simplă interogaţie a fost complicată cu o îmbârligătură. Una aflată departe de scopul adevărat al revenirii la popor: demiterea ori nu a preşedintelui. Pot spune chiar că nu exista nici urmă de legătură. Doar s-a folosit prilejul pentru a se contopi fireasca primă întrebare cu o a doua, în care era vorba despre numărul maxim al parlamentarilor. Se ştia, atunci ca şi acum, că tot românul vrea mai puţini privilegiaţi. Şi, socoteala celor ce au voit o deturnare a scopului adevărat al referendumului, s-a dovedit corectă. Chiar şi cei care au dorit transformarea referendumului în altceva, şi-au atins scopul. Aproape tot votantul a spus că doreşte  mai puţini ridicători de mână în parlament. Cei mai mulţi nici n-au observat că în acest fel votau pentru păstrarea pe post a preşedintelui. Puţin îi păsa preşedintelui de şleahta de parlamentari! Ceea ce conta pentru el, era ca românul, răspunzând la interogaţia despre aleşii săi, în subsidiar să spună că preşedintele este bun. Să rămână! Şi a rămas…

Acum, la acest proaspăt referendum, a apărut o altă găselniţă. Şi din nou, referendumul n-a mai fost referendum. Curtea Constituţională, care nu a condiţionat procentual niciodată până acum alegerea sau demiterea preşedintelui, pune, în calea demiterii aceluiaşi suspendat de data trecută, o barieră artificială aberantă, imensă (cifră niciodată atinsă în alegerea cuiva în ultimii 22 de ani!). Un prag care nu există în Constituţie! Ca urmare, CCR ne spune că  pot vota degeaba demiterea 9 milioane de români. Preşedintele va rămâne pe funcţie dacă alte 9 milioane plus unu nu vin la vot. Să ne înţelegem, nu este necesar ca altcineva să voteze împotrivă. Nici măcar un român. Preşedintele rămâne doar dacă ceilalţi stau acasă. Fara ca ei să aibă nici cea mai mică intenţie de a-şi exprima opţiunea.

Pus în faţa unei asemenea realităţi, nu te poţi abţine să nu exclami în stilul magistral al eroului caragealesc: „Curat constituţional!”

Invitând, direct sau indirect, voit ori nu, la absenteism pentru a câştiga o bătălie civică, CCR se aliază tendinţei care a adus atâta suferinţă poporului pe care se laudă că-l apără. Tendinţei transformată în armă politică de către un partid urât azi de majoritatea românilor. Aceea a victoriei prin neimplicare. Ba chiar prin sabotarea unei conduite constituţionale.

Ne amintim suita de legi, cele mai multe cu scopul de a  sărăci şi mai mult un popor deja înfometat, trecute în parlament prin aplicare principiului „nu votez, câştig!”

Indirect, prin decizia conformă principiului de mai sus, CCR obligă, susţinând că este pe deplin constituţional, la boicotarea unui drept consfinţit în Constituţie. Votul.

Mai mult, ca urmare a acestui mecanism, un personaj  revine la înaltul statut de preşedinte al României îndemnându-şi concetăţenii să se opună unui drept constituţional. Redevine  preşedinte având împotrivă 90% din cetăţenii care şi-au exprimat votul! Demonstrativ, el însuşi, personajul, refuză să voteze  strigând ca lovit în părţile moi şi dureroase: “Lovitură de stat!”

În plus, decizia CCR a generat măcar două probleme greu de rezolvat:

1)Este corect democratic să nu se ţină seama de votul a opt milioane de electori în condiţiile în care cei care câştigă sunt aceea care nu au votat? 2) Este corect democratic ca, dintre cei care au venit la vot,  o majoritate de aproape 90% să se supună unei minorităţi de puţin peste 10%?

În maniera cunoscută de a rezolva importantele dileme ale ţării, mă aştept ca  azi sau mâine Curtea Constituţională să răspundă doct şi de necontrazis: „Da, este perfect constituţional!”

Deci, aşa cum am mai zis, suntem liberi să  exclamăm plini de încredere în imparţialitatea forumului care împarte democraţia în ţară: “Curat Constituţional!!