Trebuie să fiu cinstit cu cititorii mei şi să le destăinui că nu-mi face nici o plăcere să scriu despre politică. Doar că, uneori, îmi este imposibil să ocolesc subiectul. În România, politica a acaparat totul. A maculat  până şi cele mai curate cute ale aşternutului normalităţii. Prin urmare, fără voia mea, azi sunt ca şi dumneavoastră victima centrală dar şi colaterală a războiului politic generat de zvârcolirea agonizantă a unei forţe politice până mai ieri plină de infatuare, insensibilă la durerea celor mulţi. A acelora care o urcaseră la putere.

Încerc zadarnic să descifrez izvorul acestui partid care, ridicat pe minciună, pe rapacitate fără de precedent, pe brutalitate şi indolenţă, a reuşit în doar câţiva ani să omoare moral şi aspiraţional o ţară. Şi îmi este aproape imposibil. Fiindcă nu are nimic la origini. Descopăr doar un colaj uşor neverosimil. Un amestec dintre rejectaţii a două formaţiuni politice şi mulţi alţi mutanţi ideologic, oportunişti fără de alt crez decât ciolanul.  Fără alt ţel decât banul. În fruntea lor, un personaj pe care, recent, jurnalista şi criticul de artă Luiza Barcan îl zugrăveşte astfel:” preşedinte cu nume flatulent, emblemă a decăderii morale absolute şi al abjecţiei generalizate”. Ori: „demon politic cu mii de capete, capabile să se regenereze şi să se multiplice la orice încercare de anihilare”.

Partidul despre care discutăm a pornit  la drum alegându-şi ca emblemă o culoare controversată. Portocaliul. Culoare cu o semnificaţie politică discutabilă, afişată în 2004 de „revoluţionarii” ucrainieni, în 2003 de iniţiatorii sângeroasei Revoluţii a Rozelor din Georgia, dar şi de mişcarea sârbească Otpor, pornită împotriva lui Slobodan Miloşevici. Şi, cu un avânt demn de o cauză mai bună, ai noştri au compromis portocaliul. Mai mult decât ucrainienii lui Iuşcenco, decât adversarii lui Shevarnadze ori decât vecinii noştri, sârbii. Drept urmare, românii au devenit alergici la culoarea portocalei.

Era, deci, timpul schimbării culorii. S-a trecut, în devălmăşie,la verdele brotăcel, la suavul roz bombon ori la alte componente ale spectrului luminii. La alegere. Însă fără prea mult succes. Explicabil. Nu culoarea era cauza decăderii partidului lipsit de istorie dar care va intra în istoria României ca o pagină îndoliată.

Acum, foştii portocalii, verzi ori rozalii, trăiesc exact soarta celor pe care ei i-au prigonit. Sunt alungaţi. Sunt împinşi spre marginea vieţii politice. Unii spre puşcării…Acum ţipă ca din gură de şarpe şi împroaşcă cu venin. Sunt capabili să distrugă şi ceea ce au mai lăsat în piciore din ţară. Doar pentru ca ei să rămână la bucate. Şi, după ce au alergat bezmetici printre culori în speranţa că murdăria ce-i însoţea va dispărea, ca un cololar al impertinenţei cu care s-au înfrăţit, au ales un alt simbol al luptei lor pentru supravieţuire. Singura culoare imaculată. Aceea care scoate în evidenţă orice urmă de mizerie. Albul. Sub deviza: ”Se poartă albul.”

Răutăcios, orecum îndemnat de realităţile trăite personal, nu mă pot abţine să adaug: „Da, se poartă albul. Albul murdar!”