Anul 2012. Cumpăna anului. Lupta politică aruncă în derută românii şi riscă să incendieze România. În prezenţa mirării noastre siderate, logica elementară este violată de către aleşii naţiunii cu argumente extrase din colecţia de absurdităţi a chiriaşilor celebrului Spital nr. 9. Într-o pornire naţională  dementă, cetăţeanul, terorizat deja de frica zilei de mâine, este infectat cu teme de-a dreptul idioate, menite să-i schimbe imprevizibil viaţa, aruncate în luptă şi susţinute până în pânzele albe de nişte  politicieni înveninaţi.Fapte ce ar merita adunate în colecţia de absurdităţi a neamului ne împing într-o lume ilogică, încrucişându-se  vii, bezmetic şi jalnic, prin viaţa politică a ţării.

Teze de doctorat, care au adus titluri de mucava  unor politicieni manipulatori şi fentangii prin însăşi raţiunea lor de a fi, sunt denunţate pentru plagiat cu vehemenţa inocentă a celor care, căzuţi din lună, s-ar mira că un tâlhar  tâlhăreşte,  un hoţ fură şi că un mincinos nu spune adevărul.

Un preşedinte, care a terfelit Constituţia în aproape fiecare articol al ei, acuză cu ton indignat încălcarea, iluzorie în mare măsură, a aceleiaşi Constituţii de către altcineva. Oricine. Parlament, guvern, cutare politician ori cutare şef de partid. Ca şi cum, abia născut din spuma mării, preşedintele este sigur nimeni altcineva nu ar mai trebui să îndrăznească a călca pe poteca croită şi bine bătătorită de chiar domnia sa.

„Cine merge la Bruxelles” a devenit mai important decât criza economică, FMI, alegerile parlamentare, starea reală a naţiunii, lipsa locurilor de muncă, pensiile şi salariile, impertinenţa unor maghiari autohtoni sau din afara graniţelor, scumpirea energiei electrice, scutul antirachetă ori pseudosinuciderea arestatului (sau nu) A.Năstase. Este întrebarea, cu sau fără semnul întrebării, care ne defineşte prezentul şi mai ales viitorul. Este, fără a  exagera, punctul de sprijin pe care, dacă l-ar fi avut, decedatul Arhimede ar fi răsturnat Pământul…

Acelaşi preşedinte ne spune că este de neînlocuit, că fără expertiza domniei sale ţara se duce de râpă, că nimeni până la (şi după) dânsul nu poate înţelege atât de profund realitatea în care trăim şi că depindem cu totul de existenţa sa fizică, morală şi intelectuală. Depindem, noi toţi. Ţara, Europa şi, desigur, cea mai mare parte a mapamondului cunoscut. Şi tot noi, cu toţii, ingraţi, greşim profund dacă nu-i suntem recunoscători pentru că există.

Domnia sa reuşeşte performanţe de invidiat aproape de fiecare dată când ni se adresează. Este grosolan dorind să fie subtil, este mojic încercând să fie gentil, este agasant străduindu-se să devină plăcut şi este vulgar în timp ce se vrea bine crescut. Mărturiseşte, cu sinceritate-ai bine cunoscută, că toţi cei care au intrat în politică au eşuat (cât de marinărească expresie!), cu excepţia sa, politicianul înrăit, trecut cu seninătate de la stânga la dreapta şi de la marinărie la preşedinţie. El, omul politic pupând cu foc pe cei pe care tocmai îi înjunghie şi bălăcărind cu spume la gură pe cei pe care tocmai urma să-i sărute pe gură. Sau în alte zone, mai intime şi nevăzute de soare.

Un prim-ministru în care se investise un munte de speranţă este pe cale să strice şi mai mult şandramaua. În timp ce se străduieşte, declarativ, să o repare. Numeşte miniştri incapabili, vulnerabili şi slugarnici, lipsiţi de  trecut şi eliptici de viitor. Aplică metode similare predecesorului său, jurându-se că nu este ca el. Arată că este ferm atunci când ar trebui să demonstreze maleabilitate şi se dovedeşte indecis atunci când ar trebui să fie ferm. Se joacă cu cuvintele şi jonglează cu promisiunile ştiind bine că nu doar de el depinde împlinirea tuturor acestora. Minte prin omosiune ori omite prin minciună. Risipeşte cu nonşalanţă încrederea cu care abia pornise la drum.

Politicieni până mai ieri la putere, făloşi şi nepăsători la gemetele românului urgisit, plâng acum scăldaţi în lacrimi pe umărului aceluiaşi român. Iar el, românul, pătat pe salopetă de revărsările lacrimogene ale călăului devenit peste noapte înger păzitor, se dă politicos deoparte ca să poată vomita în tihnă greaţa aceasta neruşinată.

România fumegă. Duelul veniţilor cu plecaţii produce victime colaterale. Interesele alungaţilor se lovesc de intenţiile sosiţilor scoţând scântei şi aprinzând paiele aruncate în ograda alegătorului tot de ei, de veniţii şi de plecaţii de azi. Nu demult. Atunci când cei care au venit plecau şi cei care pleacă veneau. Ei, luptătorii aceştia din sferele de interese mult deasupra nevoilor muritorului de rând, lăncierii ideilor mincinoase  şi ai promisiunilor neonorate, sunt tot bine. Pentru că, cei care au plecat au buzunarele burduşite cu banii furaţi pe timpul când erau, iar cei care au venit posedă siguranţa financiară a banilor ce-i vor fura.

Sub ei, un popor în agonie, împrăştiat în cele patru zări cu speranţa supravieţuirii. O ţară cu tot mai puţină personalitate, cu suveranitatea pusă monedă de schimb pentru banii care au îmbogăţit borfaşii, cu instituţiile de bază blocate intenţionat, înecată în corupţie şi jefuită de cei care ar trebui s-o apere.

Sub ei, o Românie fumegândă.