S-au adunat ani şi ani de când o firmă canadiană încearcă să ne facă bine, nouă-tuturor românilor, cumpărându-ne pe nimic cele mai importante resurse de aur, argint, nichel, platină şi seleniu. Reclamele lor lacrimogene ne invadează intimitatea. În ele vedem români amărâţi care îndeamnă guvernul să dea canadienilor aurul pentru ca ei, săracii noştri, să nu moară de foame şi copiii lor să fie mai fericiţi. Presiunile în favoarea firmei vin de pretutindeni şi sunt imense.
O altă firmă canadiană doreşte a ne aducă fericirea cumpărându-ne, tot pe nimic, minele de cupru. Sunt alţii, mulţi, reuniţi în firme de notorietate internaţională sau separat, care au pus mâna pe şisturile bituminoase, pe exploatarea petrolului, pe rafinării, pe fabricile de maşini, pe izvoarele de ape minerale, pe milioane de hectare din terenul arabil. Pe aproape întreaga economie. Recent, ziarul Cotidianul afirma că 15% din terenul arabil al României (un million de hectare) este deţinut de străini, tendinţa fiind ca procentul pământului înstrăinat să depăşească 20 de procente.
Ar trebui să fim îngrijoraţi? Ar fi necesar să protestăm? Sau ar trebui să fim liniştiţi, să ne ferim de sloganul comunist “nu ne vindem ţara”, înţelegând globalizarea ( tot o variantă a colonizării) ca un câştig al secolului abia început, ca viitorul cu beneficii pentru toată lumea?
Ceea ce ar trebui să pricepem fără rezerve este că suntem contemporanii transformării României în colonie. Exemplele de mai sus reprezintă etapele clasice ale colonizării moderne a oricărui teritoriu adus în stadiul de a fi colonizat. Cu trei ani în urmă, în publicaţia “Spiegel Online International” apărea un articol intitulat “Noul colonialism”. Conform celor doi autori, principalul factor care împinge state, independente până acum, să devină colonii este FOAMEA. Autorii ne mai spun că sunt ţări în care, după ani de intervenţie mai mult sau mai puţin vizibilă, cu punctul culminant aflat în recenta şi neîntâmplătoarea criză, au fost cultivate două principale sentimente de teamă. Teama de FOAME şi teama de NESIGURANŢĂ în raport cu ziua de mâine. Acestea sunt ţările pregătite pentru colonizare. Ele urmează a fi victimele noului colonialism. Din nefericire, România are toate semnalmentele unei asemnea potenţiale victime. Chingile care mai menţin viabilă senzaţia de independenţă sunt tot mai puţine şi tot mai firave. Orice analiza responsabilă demonstrează acest adevăr.
Să nu ne amăgim cu faptul că ne găsim în inima Europei. Să nu ne lăsăm prostiţi de apartenenţa noastră la NATO şi la UE. Nu contează. Procesul noii colonizări se află mai presus de aceste aranjamente. Este vorba de supravieţuire. De supravieţuirea tocmai a celora care au fondat aceste organisme. Aproape fiecare dintre ei având o lungă istorie colonială, posesori până mai ieri a unor imense colonii. Pricepuţi în a coloniza. Ştiutori în a profita din colonizare. Iar noi suntem acolo, înăuntru, tocmai pentru a le asigura lor bunăstarea şi puterea, nu pentru binele şi prosperitatea noastră.
Pentru victime, cele două temeri alimentează două direcţii de speranţă. Speranţa că prin prezenţa colonizatorului (numit “salvator” sau mai româneşte “centura de siguranţă”) ţara se va moderniza şi speranţa că intervenţia externă în economie va aduce bunăstare pentru cetăţean. Iluzii. Doar iluzii. Interesele oricărui colonizator sunt exact opuse. Şi el le va atinge, indiferent de sentimentele, temerile ori speranţele celui colonizat.
Autorii articolului din ziarul german online focusează demonstraţia pe state africane. Explicabil. Numai că, în domeniul nivelului de trai, al speranţei de viaţă, al preţului terenurilor agricole, al capacităţii industriei naţionale şi al preţului forţei de muncă, al foamei, al nesiguranţei zilei de mâine şi, mai important, în gradul de inconştienţă al guvernanţilor, România nu se deosebeşte cu nimic de o ţară africană.
Să avem încredere în atât de insistenţii cumpărători ai ţării? Răspunsul se află în articolul menţionat, “Noul colonialism”: Da, doar dacă nu vom înţelege că bussines-ul lor adevărat este FOAMEA.