Se împlinesc în curând doi ani de când un guvern iresponsabil, având în frunte un sinistru prim-ministru, a luat iraţionalele măsuri privind desfiinţarea pensiilor militare de stat, atacând astfel în mod incalificabil Armata. Şi tot aproape doi ani au trecut de când eu şi alţi mulţi ca mine încercăm inutil să scoatem din carapacea politică cruntul adevăr, adică realitatea de necontestat în virtutea căreia câştigul pe plan naţional al acestei hotărâri guvernamentale este nul. Mai mult, că este o imensă prostie. Toxică! Oricât am căuta şi oricât am încerca să justificăm economic, social ori politic, această decizie nefericită şi fără precedent în istoria veche ori modernă a României, avantajele sale sunt de negăsit. Motivaţia politic oficială – echitate socială, s-a dovedit a fi doar imensă o minciună. Una dintre sutele de minciuni, aproape cotidiene, cu care am fost invadaţi din 2009 încoace. Rezultatele imediate ale demersului (dar şi implicaţiile pe termen lung) s-au arătat a fi dezastruoase. Catastrofale pentru armată, pentru militari, pentru buget, pentru sistemul naţional de pensii, pentru ministrul apărării, pentru guvern, pentru preşedintele comandant al Forţelor Armate, pentru ţară.
În ochii multor cetăţeni, obosiţi de minciuni succesive, împovăraţi de biruri şi îndobitociţi de sărăcie, tema pensiilor militare pare a fi un moft al îmbuibaţilor. Strigătul de disperare neîntemeiat al unor pensionari de lux care vor mai mult decât au. Şi, ca urmare, există personaje care se înfurie ori de câte ori cineva îndrăzneşte a explica public imensa nedreptate făcută militarilor, cu efectele sale sociale greu de contorizat. Ei, aceşti cetăţeni cuprinşi de indignare, sunt românii asupra cărora a avut efectul scontat campania mediatică destinată descreditării armatei naţionale. Menită murdăririi militarilor în general şi a pensionarilor militari în special. Campanie prin care instituţia militară a fost prezentată ca fiind inutilă – o structură consumatoare de fonduri publice care nu produce nimic vizibil pentru societate. Un loc călduţ unde persoane îmbrăcate în uniformă bat apa în piuă… Mai mult, s-a susţinul că aceşti tăietori de frunză la câini, care se fudulesc cu grade şi medalii împărţite între ei, cer lefuri imense şi pensii de neimaginat pentru milioane de alţi pensionari. Şi s-a exemplificat prin paralela cu pensia sau cu salariul evident inferioare ale muncitorului cu sapa (îndeletnicire de altfel onorabilă şi necesară în oricare orânduire socială), îndemnându-l pe înfometat să strige: „Ia-le şi lor banii!”. Da, cetăţenii înfuriaţi sunt cei păcăliţi de o campanie de presă prin care era şters contractul dintre militar, care îşi pune în orice moment întreaga viaţă la dispoziţia ţării, şi statul care se obligă să-l recompenseze pentru toate renunţările ce decurg de aici. Zeci de renunţări, unele de neconceput pentru oricare alt cetăţean.
S-ar putea scrie un roman pe tema aceasta. Dar nu este cazul. Ceea ce-i simplu şi uşor de înţeles chiar şi de către aceşti păcăliţi nevinovaţi, este că întreaga istorie a omenirii, de la începuturi până azi, este strict împletită cu existenţa a două instituţii. Dependentă de ele! Una de forţă, care se numeşte Armata, fără de care nici o comunitatea omenească nu ar fi putut supravieţui, ori istoria acelei comunităţi ar fi fost vitregită de repere, de eroi, de fapte măreţe. Şi o alta de suflet, aspiraţională, numită Biserica, fără de care orice structură socială s-ar fi destrămat din lipsă de credinţă şi de norme morale. Ar mai trebui să înţeleagă, cei care sapă astăzi la temelia Armatei României, că distrugerea oricăreia dintre cele două instituţii fundamentale atrage după sine decăderea şi chiar dispariţia comuniunii care a acceptat şi încurajat un asemenea proces. Istoria însăşi este plină de asemenea exemple!
Desigur că Armata costă. Desigur că militarii trebuie plătiţi bine, cu bani proveniţi din contribuţia voluntară, conştientă, a fiecăruia. Tocmai fiindcă fără de ei, militarii, fără de sacrificiul şi jertfa lor (pe timp de pace şi război!), ţara ar ieşi din istoria omenirii. Definitiv. Ca un copac fără rădăcini, ca o cetate fără metereze aflată în calea invadatorilor nemiloşi.
Este scuzabil ca un cetăţean oarecare să nu înţeleagă aceste realităţi. Şi să creadă (în inocenţa sa) că armata este o instituţie inutilă. Dar este condamnabil ca un şef de guvern, un om politic ce se vrea a fi reformator de ţară, să nu priceapă adevăruri fundamentale pentru existenţa unui popor. Să urgisească şi să încerce discreditarea instituţiei care dă putere, apără şi menţine România în rândul statelor cu individualitate pe harta lumii.
Ca niciodată în istoria ţării, timp de doi ani, militarii s-au simţit obiectul, cobaii unui experiment social idiot, fără noimă, având ca unic scop alimentarea înfumurării de reformator al naţiunii prezentă în mintea ceţoasă a unui individ submediocru ajuns accidental pe fotoliul de prim-ministru. Acum, un alt personaj se află pe acel scaun. Va trebui să-i spunem răspicat că este timpul să se renunţe la propăvăduirea încăpăţânării de a distruge. Să se încerce revenirea la normalitate, având în gând oamenii, interesele lor şi, astfel, ale ţării. Poate va auzi şi va înţelege. Sau poate, cuprins de aceeaşi boală a înfumurării, va surzi tot mai mult pe măsura trecerii timpului. Pentru că, micimea omului se vede cel mai bine atunci când el ajunge mare.