Este la modă. Se tot discută despre modificarea Constituţiei. Fie preşedintelui i se pare că nu are suficiente prerogative, fie guvernul are impresia că parlamentarii îl încurcă, fie Uniunea Europeană vrea garanţii constituţionale pe care numai diriguitorii de azi ai Europei le pricep. Citită atent, încercând să-i înţelegem efectele în viaţa României, Constituţia pare a nu mai avea nici o putere. O descoperim umilită. Şi violată sălbatic de fiecare nou venit la putere, fără excepţie. Un text ajuns inutil, golit de conţinut. Nerespectat încă de la primul său articol care stabileşte fără echivoc: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. O frază plină de substanţă, atacată cuvânt cu cuvânt de aceia care se îndoiesc că România ar fi un stat naţional. După eforturi de peste douăzeci de ani, din capul politicienilor noştri a dispărut definitiv conştiinţa unităţii de neam. Totodată, conaţionalii maghiari neagă tot mai vehement caracterul naţional al statului. Guvernul pare a fi de acord cu ei iar preşedintele le dă apă la moară. Pe noi, pe cetăţenii români, nu ne întreabă nimeni. Pentru că, tot prin încălcarea Constituţiei, nu contăm. Se prezumă că pentru noi, cei aproape douăzeci de milioane, gândeşte doar unul. Sau, cel mult doi. Aleşi ori nu de popor! Politicieni de conjunctură ne îndeamnă să încetăm cu „această poveste” depăşită de timp şi încă înscrisă în Constituţie. Citându-l pe ilustrul domn Prigoană, “ În toate constituţiile ţărilor care au aderat la spaţiul comunitar este eliminată această poveste. Acum intrăm în comunitatea europeană şi vom fi statele europene, aşa cum există Statele Unite al Americii, asta se doreşte de fapt şi caracterul naţional trebuie să dispară, va fi naţionalitate europeană” Şi, domnia sa este încă în libertate!
În ceea ce priveşte aserţiunile “suveran şi independent”, se vede cu ochiul liber că România nu mai este nici una nici alta. Cum să fim suverani când un ambasador, indiferent al cărei ţări, îşi permite să ne dicteaze ce legi să schimbăm şi pe cine să numim într-o funcţie sau alta? Cum să fii suveran şi independent când nu ai controlul bugetului tării, când băncile nu-s ale tale, când nu mai dispui de bogăţiile naturale, când nu ai posibilitatea să iei singur hotărâri în domeniul politicii interne şi externe, când nu-ţi controlezi moneda, când nu mai ai armată naţională ci un conglomerat de mercenari care apără, aiurea în lume, interesele altora?
“Unitar şi indivizibil”? Pare o glumă când însuşi preşedintele României se străduieşte să împartă teritoriul ţării pe considerente de prietenie etnică ori din alte motive, probabil de viziune strategică a “jucătorului” ce se consideră a fi. “Unitar şi indivizibil” poate reprezenta cel mult o înşiruire inutilă de cuvinte atunci când guvernul insistă cu disperare şi inconştienţă să-şi asume răspunderea asupra unui proiect de divizare teritorială a ţării pe criterii etnice. Nu a reuşit până acum. Dar nu a renunţat. Deocamdată ne aflăm în faza de obişnuinţă cu ideea. Sunt aproape convins că, indiferent de ceea ce este notat în legea legilor româneşti, o mică Ungarie se poate naşte în orice clipă pe teritoriul nostru “unitar şi indivizibil”.
În oricare alt stat al lumii, cei care îndeamnă la încălcarea Constituţiei ţării se află după gratii. Cei care nu o respectă, idem. La noi, aceaste nelegiuiri sunt practicate la cel mai înalt nivel, sunt promovate de partide aflate la guvernare, iar legislativul votează, cu o bucurie de neînţeles, legi care sfidează însăşi LEGEA. Citiţi, singuri, celelalte 155 de articole ale Constituţiei Românie! Veţi descoperi, mai mult ca sigur, câte o încălcare pentru fiecare dintre ele. Ce mai rămâne atunci din ea, din Constituţie? Doar o cărticică! Aproape inutilă.
(Apărut şi ca editorial în revista Qmagazine/decembrie 2011)